Prăbușirea în gol

În acest moment doar educația primită de la părinți și de la dascălii mei, în cei 12 ani de  școală de muzică pe care i-am urmat, mă îndeamnă să nu dau drumul unor invective sau unor vorbe grele care-mi stau pe limbă de vreo câțiva ani de zile.

Și toate astea le-aș adresa în egală măsură oricărui ministru care s-a așezat pe scaunul de la Ministerul Învățământului (și nu-mi pasă ce denumire a vrut să-i dea fiindcă a arătat la fel de prăfuit, învechit, ponosit și sărăcit de idei cum arată și în acest moment) sau oricărui mărunt (poate nu chiar atât de mărunt)  funcționar în acest minister. Nu a fost între ei nici o diferență. Nici unul nu a făcut nimic pentru a mișca ceva (în afară probabil de lefurile domniilor lor în sus).

Astăzi, în 2009, mă încearcă același sentiment care ne cam încerca pe toți (cetățeni ai României nu numai dascăli) înainte de revoluția din 1989: sentimentul, aproape demn de Don Qijote, că ne luptăm cu morile de vânt și că știm că nu există șanse să câștigăm, indiferent cât de mult ne-am dori asta.

După ce am urmărit vreo șase luni de zile impertinențele (și le numesc cu blândețe) guvernului Boc la adresa oricărui bugetar, dar mai ales la adresa dascălilor, mă întreb dacă șeful, d-nul Boc, a făcut vreo școală și, dacă a făcut-o, făcea parte dintre elevii impertinenți care își băteau joc de profesori (fie și fără ca aceștia să știe)?

Sau poate ar fi mai bine să mă întreb ce fel de profesor îmi cere d-na Ministru să fiu eu ? Urmărind aberațiile debitate, uneori aproape zilnic, de domnia sa încep să cred că la fel ar trebui să mă comport și eu cu elevii mei. Dacă trebuie să iau exemplu de la cel mai înalt  for care (teoretic) conduce învățământul românesc eu ar trebui să devin un profesor cel putin …debusolat, necontrolat, neinspirat, ne…orice.

În fiecare zi să predau ceva și a doua zi să le spun elevilor că nu e bine și că am greșit. A treia zi aș putea să le spun că, în fond, nu e mare deosebire și voi preda în continuare după o programă mai veche. Dacă elevii (sau părinții) se declară nemulțumiți aș putea să-i chem la școală sâmbăta ca să le explic cu mai multe amănunte. După care nu s-ar termina totul fiindcă aș apela la director, la inspector și chiar la primar să-mi spună ce să fac. Sau, urmând cu atenție sporită modelul oferit de parlamentari, să dorm, să mă cert, să fac declarații inflamante, să mă duc la vreo câteva posturi de televiziune și să mă arăt indignată, etc. Și ei fac toate astea pe vreo câteva zeci de milioane nu pe câteva milioane pe care le am eu.

În acest moment și după toate simptomele, învățământul românesc se prăbușeșete în gol. Nimic nu merge. Totul stagnează într-o atmosferă apăsătoare. Și să nu ne imaginăm că în anii anteriori mergea! Nu. Ordonanța deconcentratelor a mai pus încă o „…-n” coasta inspectoratelor școlare și nu prea are darul să impulsioneze munca.

Dacă dascălii intră la ore, dacă elevii mai vin la școală, dacă secretarele mai fac adeverințe și state de plată, dacă se mai ține câte o ședință și se mai pregătește cineva (indiferent cine) pentru teză, toate astea sunt inerțiale. Cât de curând toate nemulțumirile acumulate în vreo 20 de ani de mereu false promisiuni (și nu mă refer la salarii) vor exploda probabil și, în secunda următoare, vor pune la pământ un sistem educațional care s-a sprijinit pe picioare de lut sau a rămas ( în secolul XXI !) doar la stadiul de laude: avem olimpici, avem un învățământ performant, avem profesori de excepție,bla,bla, bla…Ce-i drept afirmațiile de mai înainte sunt perfect adevărate. Din păcate procentul în care ele pot fi susținute este atât de mic că devin total irelevante.

Întrebarea esențială pe care mi-o pun eu, profesor cu vreo 30 de ani vechime în învățământ:

De ce aș dori să mai fiu eu profesor într-un sistem care nu vrea să schimbe nimic? (ba chiar într-o țară care mi-a demonstrat că pe primul plan sunt mafioții, infractorii, milionarii de carton, analfabeții și nicidecum eu, cetățeanul și dascălul care muncește) Care se încăpățânează să desconsidere dascălii și implicit elevii? Care nu oferă  nici o șansă unui tânăr venit de pe băncile facultății? Care vrea doar ca dascălul să muncească iar când vine vorba de salariu i se spune că…se mai gândește?  Care (sistem) face tot ce-i stă în putință să se păstreze  într-un anacronism feroce?

Ce poate să facă dascălul care, atenție, nu are nici experiența, nici îndrăzneala, nici conștiința a ceea ce i se cuvine, a drepturilor la care are…dreptul? (spre deosebire de unul american sau european care are o experiență de cel puțin 50 de ani ca să facă asta) De multe ori nici nu știe că ar avea dreptul la ceva.

De exemplu: d-na ministru Udrea a anunțat nonșalant că oamenii nu știu (oare de o mai plătim?) dar legea tichetelor de vacanță este în vigoare dinainte de Paști. Și ce dacă? Eu astăzi am aflat, brutal, de la liderul de sindicat: „să nu așteptați tichete de vacanță fiindcă nu se dau!” Mă întreb: Unde se dau? Care parte a sistemului bugetar beneficiază totuși de tichete de vacanță?

În învățământul românesc un dascăl trăiește într-o lume paralelă. El  nu știe niciodată ce îi aduce ziua de mâine. El află de la televizor că i se vor tăia procente din salariu. Nu știe nici ce salariu are dacă, cumva, (Domnia – Sa)  Secretara se întâmplă să aibă cel puțin …„rang de secretar de stat” și nu poate vorbi de la înălțimea acestei funcții.  Află de concursuri sau de alte activități după ce acestea au trecut. Vede cum elevii săi sunt nedreptățiți la olimpiade sau întreceri și trebuie să-i explice copilului de ce nu a luat premiul pe care-l merita. Primește faxuri care stabilesc diverse termene și cel mai adesea termenele sunt: ieri. Și aș putea continua sau puteți continua singuri.

Dar să revin la ceea ce spuneam la început.  Totul este revoltător și în același timp fatidic (dacă pot spune așa) pentru noi, cei aflați în sistemul de învățământ sau educațional sau cum vreți să-i spuneți. Și este revoltător fiindcă, în timp ce ni se spune că suntem prioritate națională de mulți ani  și, mai nou, că această criză nu va fi suportată de noi cetățenii ( înțeleg că se numărau și profesorii printre ei) în fapt, măsurile draconice luate în primul rând prin tăieri din bugetul învățământului demonstrează contrariul. Pentru că: pe cine poți obliga să muncească fără bani? În nici un caz pe cei aflați în sistemul privat ci pe cei aflați în sistemul bugetar.

Și   mai revoltător este faptul  că noi suntem primii judecați de toată lumea: de politicieni că nu merge bine sistemul (deci profesorii sunt vinovați); de ministru că probabil de-asta nu luptă pentru ca legile să fie respectate; de părinți care consideră că nu facem destul pentru copiii lor; de elevi care consideră că nu suntem …cool; de colegi de cancelarie care devin invidioși pe ce avem sau n-avem unii sau alții; până și de pensionara revoltată, plecată la piață, care nu întreabă niciodată un copil „așa te învață părinții? ”ci „așa te învață la școală?”

Etichete Technorati: educatie,cool,sistem,prăbusire,bugetari,secretara,cetatean,copiii,legea

De Ziua Pământului

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Etichete Technorati: Ziua Pământului,natura,flori,poluare,stop

Relaxare la..soare

Bănuiesc că toată lumea a ascultat și reascultat știrile…pascale. Ba chiar le-a ascultat în reluare de vreo 4-5 ori. Am fost la malul mării, am fost în Bucovina, am scos turismul din subteran la suprafață așa că putem să ne și amuzăm un pic. Mai ales că de mâine vom da, din nou, piept cu „transformările”prin care trece școala românească de vreo…20 de ani.

Caniche-ul din vitrină: „Primăvara nu-i de glumit cu sănătatea noastră așa că profitați din plin de acest soare!”( Aici, pe vremea când locuiam într-o farmacie din Nice – France.)

Etichete Technorati: caniche,Nice,France,soare,sănătate

Avem o criză agresivă. Cum o îmblânzim?

  La 10 aprilie 2009: "Acum se află în Parlament Ordonanţa 151/2008 care anulează legea majorării salariilor. Vrem să renunţăm la această ordonanţă şi să revenim la Legea 221/2008, pentru că oricum nu este corect să aducem salariile cadrelor necalificate la acelaşi nivel cu cel al profesorilor calificaţi, aşa cum prevede măsura legislativă în vigoare. Dar creşterile salariale aduse de Legea 221 se vor aplica în ianuarie 2010, când efectele crizei economice vor fi mai puţin agresive", spunea ministrul Ecaterina Andronescu.

Mai pe scurt d-na ministru ne informează că:

1. avem o ordonanță care anulează o LEGE;
2. vrem să renunțăm…dar …nu putem;
3. nu e corect să egalizăm salariile (calificați /necalificați);
4. creșterile salariale se vor aplica;
5. în ianuarie 2010 când…
6. efectele crizei vor fi mai puțin agresive;

Ce nu ne spune:

1. de ce mai avem Parlament dacă guvernul face într-una ordonanțe?
2. cine „vrem” și cine „nu putem”?
3. dacă e ministru și „vrea” de ce nu poate?
4. de ce să se mai aplice o LEGE când nu mai e nevoie de ea? Sau: ce nevoie avem de legi?
5. în toată perioada când criza (cu efecte cu tot) e agresivă (2008 – 2009 și ceva din 2010) cine o suportă: d-na Ministru, guvernul sau cadrele didactice?
6. de unde știu, d-na ministru și actualul guvern, când se va îmblânzi criza?
7. noi, cei care trebuie să așteptăm îmblânzirea crizei, de ce nu știm?

Așa am aflat, indirect, că efectele crizei vor fi, în fond, suportate de… noi.  Când se vor reduce efectele (dacă) vom avea salarii mărite (sau nu). Până atunci există o singură direcție: să suportăm înghețarea salariilor și tăierea sporuruilor sub masca unei guverări pline de ”înțelepciune” în redistribuirea finanțelor. Cu Pogea în frunte.

Cred că ar fi necesar un referendum național pentru a stabili: e necesară o instituție ca Parlamentul sau deja îl plătim degeaba? (miliarde de ceva?euro, dolari?) Ca să nu mai vorbim de clădirea Parlamentului care înghite atâția bani. Dacă s-ar vota desființarea, ținând cont că oricum nu se respectă nici o lege „fabricată” acolo, economiile făcute ne-ar putea scoate din criza agresivă. Oricum actualul guvern ne-a demonstrat că are în vedere anularea legilor prin ordonanțe.

Etichete Technorati: criza,salarii,minister,MECI,Parlamentul,referendum,cresteri salariale.