Protestul ca formă de educație

Afis preluat de pe site-ul http://www.artofprotest.ro 

De ceva timp societatea românească s-a scindat, din nou, fiindcă unii cetățeni protestează.

Guvernul (PSD-ist) instalat în Palatul Victoria, legitim, nimic de zis, a decis foarte curând după instalare, prea curând aș zice, să ia măsuri pentru „prosperitatea” populației (mă feresc să scriu „popor” fiindcă guvernul nu pare că se gândește la noi ca la un popor). A dat larg cu o mână în timp ce lua cu cealaltă fiindcă altfel nu avea de unde să dea. Ca să fim sinceri până la capăt a redistribuit resursele e care (nu) le avea luând de la toți cei care au salarii mari, CAS sau CASS-ul, pentru a da pensionarilor banii și iluzia că au primit ce li s-a promis: majorarea pensiilor. A mai fixat și date pentru majorarea salariului minim pe economie care, se pare, nu va aduce nimic bun fiindcă iar vor crește niște taxe și impozite, mai ales impozite. Așa că: să nu ne bucurăm! Oricum unii pensionari nu au primit nimic fiindcă…nu se încadrau. Nici nu mai contează în ce nu se încadrau.

Pe de altă parte societatea chiar s-a scindat de-a binelea odată cu protestele inițiate de o parte a societății împotriva (atenție!) unor or-do-nan-țe despre amnistie și grațiere care urmăresc (vezi Doamne!) să nu ne ia banii din buzunare plătind amenzi la CEDO pentru condițiile din penitenciare. Partea care nu se vede, de către antiprotestatari, este  aceea cu „sunt grațiați sau amnistiați cei care au pedepse cu suspendare” (am citat cu aproximație din „celebrele” ordonanțe). Asta ca să nu mai umple pușcăriile ….fictive probabil. Mă gândesc că CEDO știe că avem deținuți dar nu știe că unii stau acasă.

Campania cu condițiile dificile sau inumane din pușcării a început acum multe luni în urmă când, niște televiziuni și niște ziare (unii ar zice acoperiții din presă dar nu știm), au decis că pe noi românii nu ne preocupă îndeajuns acei oameni care au ajuns acolo. Și, într-adevăr, nu ne preocupau. Deloc. Grijile celor care stau afară din pușcării ca să plătească taxe și impozite pentru cei care stau, bine mersi!, în pușcării sunt mai mari. Mult mai mari și, pentru un procent important, înseamnă supraviețuire fără să furi. Adică să trăiești cu ce-ți dă statul, patronul sau firma ca salariu.

Noi, ăștia de afară, ar trebui să știm foarte bine și argumentat de ce fiecare deținut aflat în pușcăriile din România (bune, rele, cum or fi!) are nevoie de 2500 de lei lunar ca să stea acolo? Adică 25 de milioane de lei vechi! Și nu știm. Știm doar ce ni s-a spus prin mass-media care, uneori, având clar scopuri ascunse, devine „avocatul diavolului”. Nu mă voi apuca acum, ipocrit aș zice, să compar sumele pe care le primește un copil sub formă de alocație, un bătrân aflat într-un azil sau un pacient aflat într-un spital de stat deși ele pot fi un barometru al oricărei guvernări din ultimii 27 de ani.

„Datele oficiale arată că, din suma alocată de stat pentru un deţinut pe lună, de 2.500 de lei, 457 de lei reprezintă costul de întreţinere, 140 de lei pentru hrană, 83 de lei pentru sănătate. În total, 680 de lei pe lună. Circa 1.800 de lei sunt costuri de personal, la care se adaugă costul investigaţiilor, precizează Administraţia Naţională a Penitenciarelor. Deficitul de spaţii, potrivit CEDO, este de 14.000 de locuri.”[1]

Mă voi apuca în schimb să întreb de ce antiprotestatarii care apar prin guvern și parlament, pe la televizor, prin emisiunile televizate, prin show-uri consideră că cei care protestează vor neapărat să dărâme guvernul sau să strice ordinea constituțională? De unde ideea asta? Ar trebui să ne amintim în fiecare zi, în fiecare minut sau secundă că am stat „în genunchi” vreo 50 de ani tocmai fiindcă ORICE protest era considerat a strica ordinea constituțională. Când tinerii (și nu numai) au aflat că sunt o forță, au protestat. Ceva ce nu se mai văzuse până atunci! Așa a picat regimul care ne înfometase și ne izolase de restul lumii. Ce repede uităm!

Și acum când protestul e o formă de a amenda politicienii care derapează sau, și mai rău, deraiază, o parte (întotdeauna „cealaltă” parte a societății) se gândește să antiprotesteze. Grav. Și e grav fiindcă fiecare are dreptate dar poziția „să ne situăm de cealaltă parte a baricadei” face rău întregii societăți.

Protestul trebuie să existe, să facă parte din noi, să nu lăsăm pe nimeni să ne mai spună că e bine așa dacă noi, cetățenii votanți sau nu,  considerăm că nu e bine. Să replicăm! Asta e protestul. Pe ceilalți („cealaltă parte” și îmi pare rău deja că scriu asta a 4-a oară) ar trebui să îi bucure faptul că societatea e sănătoasă, societatea vede ceea ce fac politicienii, societatea nu stă obedientă, societatea e vie. Altfel, dacă acceptă tot ce i se „servește” prin legi și ordonanțe și nu protestează niciodată, înseamnă că e moartă sau și-a semnat deja condamnarea la moarte și merge către o nouă dictatură. Și mulți dintre noi știm deja cum arată dictatura inspirată de Coreea de Nord.

Sigur că unii ar spune că guvernul trebuie lăsat să lucreze. Fals! Total fals! Guvernul trebuie să lucreze (dar nu lăsat ci ținut din scurt) în interesul tuturor cetățenilor, chiar și a celor care nu l-au votat și (guvernul) nu trebuie să considere că a ajuns acolo pentru a „lucra” (pe șest) în interesul propriu. Orice măsură ar adopta, dacă ea aduce beneficii doar unor politicieni, beneficii pe care nu le-ar avea dacă legea nu ar fi adoptată de parlamentarii colegi sau chiar de miniștrii colegi, înseamnă trafic de influență. Aici trebuie să subliniez că nu înțeleg deloc de ce nimeni (adică NIMENI de nici o parte) nu a protestat când parlamentarii votau pe bandă rulantă ce beneficii li se cuvin (cu nesimțire) după anii de stat în parlament. Parcă stătuseră la pușcărie, nu în Parlamentul României!

Cam același lucru a făcut Tăriceanu când s-a băgat (mi se pare oribil cuvântul dar ăsta e) în față la pașapoarte fiindcă era politician, al doilea om în stat și…putea. Ba ne-a mai și servit un fel de înjurătură stilată cum că al doilea om în stat nu trebuie să stea la coadă fiindcă are treburi foarte importante! Halal! Al doilea om în stat are o singură treabă: să fie exemplu personal pentru restul cetățenilor țării. Ar fi putut să dea dovadă de modestie, de spirit civic și de ceva mai multă educație. Altfel eu, cetățean, nu pot să-l consider decât ultimul om în stat. Și așa a rămas pentru mine. Niciun respect!

O concluzie se impune de la sine: asta e societatea creată de partidele și guvernele celor 27 de ani, care nu au văzut chiar din prima zi după revoluție (tot mai sper că a fost o revoluție!) învățământul și educația ca pe o prioritate națională absolută. Așa s-a făcut că am avut și avem elevi care nu au frecventat școala sau doar au trecut pe acolo să obțină (cam fraudulos) un certificat oarecare fiindcă exemplele din mass-media erau infinit mai multe și promovau nefrecventarea sau desconsiderarea școlii. Ce-i drept nici ministerul educației (vorbe mari!) nu făcea nici o educație „promovând” plagiatul și furtul la examene  sau olimpiade, de unde concluzia că nu ai de ce să frecventezi școala dacă părinții au destui bani să plătească Capacitatea, Bac-ul, intrarea la facultate, diploma…. Sute, mii de elevi au ajuns în societatea de azi cu ideea că banul rezolvă tot și nu ai nevoie decât de „Goagăl” ca să demonstrezi cât de deștept ești. Unii au devenit infractori și sunt din ce în ce mai mulți. Și partidele chiar ne-au impus astfel de politicieni analfabeți, infractori, traficanți de influență sau chiar de lucruri mai grave, care au ajuns modele (fără nici un fel de ghilimele) pentru alții.

Educația trebuia să facă diferența și nu a reușit. A ratat. Se vede asta cu ochiul liber azi când o parte a societății consideră că cealaltă parte vrea să dărâme guvernul dacă protestează.

Eu zic să considerăm protestul o formă de educație. Fiindcă asta e.

Ai greșit tu (politician, parlamentar, ministru, funcționar) eu, cetățean, protestez. Findcă tu, cel care ai greșit nu trebuie să crezi (nici un minut) că eu sunt la cheremul tău. Tu ești în slujba mea fiindcă te-am ales să faci această muncă. Pentru asta trebuie să te simți onorat și să lucrezi zi și noapte ca tuturor, inclusiv mie, să ne fie mai bine. Nu doar ție sau nu numai ție. Și, dacă prin tot ceea ce faci, ție nu îți va fi mai bine ci doar cetățenilor, asta trebuie să fie mulțumirea supremă. Poți să te lauzi în viitor că ai făcut ceva pentru cetățeni că doar de-asta te-au ales! Adică te educăm, îți arătăm unde greșești.

La final poate e bine să citim articolul de mai jos după care să le spunem politicienilor

Afiș preluat de pe http://www.artofprotest.ro

că în loc să se lamenteze că trebuie să plătească amenzi la CEDO, să se așeze la masa rotundă și să nu se miște de acolo până nu găsesc soluții pentru îmbunătățirea condițiilor din pușcării. Să lase orice plimbare, concediu, „schimb de experiență” prin Hawai sau Dubai și să muncească. Restul cetățenilor nu au de ce să suporte gâlceava asta sinistră care îi scindează în protestatari și antiprotestatari.

„Deținuții români, cei mai scumpi din sud-estul Europei” http://www.puterea.ro/special/detinutii-romani-mai-scumpi-ca-cei-din-sud-estul-europei-151746.html

_______________________________________________________________

[1] Am citat din articolul: „Deținuții români, cei mai scumpi din sud-estul Europei” http://www.puterea.ro/special/detinutii-romani-mai-scumpi-ca-cei-din-sud-estul-europei-151746.html. Cotidianul național online http://www.puterea.ro/

 

ZIUA NAȚIONALĂ în 2016 sau patriotismul se (și) educă

2016. Au trecut 98 de ani de înfăptuirea Marii Uniri.

Extras din stenograma ședinței desfășurate la 1 decembrie 1918 a Adunării Naționale de la Alba Iulia. 

 

Rezoluția Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia

Omagiu Didiei Saint – Georges la 125 de ani de la nașterea sa.

Deși acest articol ar fi trebuit să apară chiar pe data de 24 septembrie 2013, consider că nu e târziu nici acum. Și asta pentru că trebuie să ne cunoaștem personalitățile, trebuie să știm cum anume au contribuit la cultura românească, trebuie să le așezăm la locul lor în istorie, în orice istorie. În cazul de față într-o istorie a muzicii românești.

Pe 24 septembrie 2013,  s-au împlinit 125 de ani de la nașterea compozitoarei și pianistei Maria Alexandrina Saint – Georges cunoscută sub numele de alint Didia Saint – Georges.

Născută la Botoșani în 24 septembrie 1888, Didia Saint – Georges, provenea dintr-o familie ai ale cărei origini coboară din vechi familii nobiliare germane/austriece, statornicite mai întâi în Transilvania ( trecând prin Ungaria) și ajunse apoi, în diverse împrejurări, în Moldova.

Tatăl său, Alexandru (zis Alecu) Saint – Georges[1] (1854 – 1904), născut la Vârfu-Câmpului/Ionășeni, a făcut liceul la Cernăuți și Școala Politehnică (arhitectura) la Praga. A fost inginer șef al Botoșaniului în 1890 și președinte al Secției Muzicale a Ateneului Român din Botoșani. A înființat societatea „Armonia” din care va evolua Filarmonica din Botoșani.

Mama, Maria Stroici sau Maricica, născută la 1860 în comuna Manoleasa, moare la 2 februarie 1947 la Botoșani după o viață închinată familiei. Era  fiica lui Emanoil (Manolache) Stroici și a Mariei Stroici născută Codrescu, vară de gradul doi cu Zulnia Iorga (mama lui Nicolae Iorga).

Didia Saint – Georges era prima născută în familia Alexandru Saint – Georges și Maria Stroici. Va primi o educație aleasă în care muzica va ocupa un loc excepțional și, încă din copilărie, va studia pianul. Mai întâi sub îndrumarea tatălui său iar mai târziu la celebrul pension „Humpel” din Iași. Examenele le-a susținut în particular la Conservatorul din Iași cu Enrico Mezzetti (pian). În 1907 se înscrie la „Königliche Konservatorium der Musik” din Leipzig unde îl va avea pe Emil Pohl la teorie, Stephan Krell (din 1907 era chiar rector) la compoziție și Robert Teichmüller la pian. Diploma o obține în 1910.

Prietenă bună cu personalități ilustre ale epocii (Oscar Kokoschka, Emanoil Ciomac, Mihail Jora, Mariana Dumitrescu, Lisette Georgescu, Ilinca Dumitrescu, etc), Didia Saint – Georges s-a remarcat în epocă în calitate de compozitoare, pianistă și traducătoare. O strânsă și frumoasă prietenie a legat-o de poeta Alice Soare, dar nimic nu se compară cu extraordinara relație muzicală (i-aș spune) pe care a avut-o cu marele Enescu pe care l-a cunoscut în casa  Cristea Ciomac din Botoșani și care a încurajat-o să compună.

Creația sa nu este nici pe departe atât de mare pe cât ar fi putut fi. Vicisitudinile vremii, proveniența dintr-o familie care-i impunea anumite norme, condiția femei în prima jumătate a secolului al XX- lea dar și propria viață prin care a trecut destul de greu, n-au fost de natură să îi lase timp să compună. Creația Didiei Saint – Georges este totuși valoroasă în muzica românească și ea numără lucrări pentru pian și lieduri (inspirate din poezii românești sau germane).

Într-o cronică publicată în „Universul literar” al acelor ani, Emanoil Ciomac remarca: „…Şi melodiile din Bihor sunt pline de caracter. Mai recente, ceva mai complicate ca mijloace, pot fi preţuite, fără a avea emoţionanta desăvârşire a „Dorurilor mele”, ce rămân ca o nestemată în literatura noastră vocală”.

Laureată a premiului de compoziție George Enescu, Didia Saint – Georges a fost membră a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, a fost inclusă în „Lexiconul compozitorilor români” al lui Viorel Cosma  (muzicolog, lexicograf, critic muzical şi profesor, decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României” – în grad de Cavaler) și ne-a lăsat și câteva admirabile pagini memorialistice în „Enescu m’a dit!” dar și altele, publicate în „Caietele botoșănene”. Maestrul Viorel Cosma, referindu-se la creația Didiei Saint – Georges spunea: „creatoarea unoer lieduri și piese instrumentale pentru pian, de un farmec românesc aparte, cuceritor.” – în „Caiete botoșănene” – august, 1985.

În viitorul apropiat cartea „Am cunoscut-o pe Didia Saint – Georges”, aflată încă pe masa mea de lucru, sper să apară cu multe și inedite informații. Cu prilejul celor 125 de ani de la naștere, Societatea Filatelică din Botoșani a emis o impresiune digitală care s-a ștanțat pe toate scrisorile trimise din Botoșani în ziua de 24 septembrie.

„Ne-a părăsit Didia Saint – Georges, contemporană cu o epocă strălucitoare în frunte cu George Enescu, Jora, Kiriac, Brăiloiu, Caragiale, Zarifopol, care a prețuit-o pentru autenticul talent componistic, pentru inteligența și originalitatea ei atât de interesantă….” – fragment din ferparul[2] scris de Lisette Georgescu la moartea Didiei și trimis fiicei ei, Monica Mihalcea.

Multe ar fi de spus dar vom lăsa cartea să vorbească.

---

[1] Apare în „Istoria muzicei la români. De la renaștere până-n epoca de consolidare a culturii artistice”, apărută la editura Cartea Românească în 1928 a lui Mihail Gr. Poslușnicu.

[2] Ferpar aflat în corespondența pe care o dețin și care va fi inclus în cartea dedicată D-nei Saint – Georges.

„Dacii – Adevăruri tulburătoare” Documentar 2012

O bună educație trebuie să considere ca o obligație cunoașterea istoriei și a strămoșilor poporului din care faci parte.  Poate ar trebui să știm mai mult despre istoria noastră, despre cei care sunt străbunii noștri: dacii. Poate ar trebui să ne punem mai multe întrebări despre existența impunătoarelor statui de daci pe Arcul lui Constantin de la Roma. Poate ar trebui să ne punem întrebări despre celebra expresie „Noi suntem urmașii Romei”. Dar dacă nu suntem? Dacă suntem mai mult de-atât? Dacă suntem doar urmașii dacilor?

Un film foarte interesant și care pune întrebări la care, mai mult ca sigur, nu s-au dat încă toate răspunsurile.

 

Dacii – Adevăruri tulburătoare–Documentar 2012

Acum un an am fotografiat în mod special (plecasem la Roma cu acest gând) statuile reprezentându-i pe daci aflate pe Arcul lui Constantin. Sunt impresionante. Întrebarea pe care mi-am pus-o atunci și eu a fost chiar cea din film: de ce pe un monument care slăvea o victorie romană se aflau reprezentanții învinșilor? Și nu afișau deloc o atitudine de învinși. Nu am fost deloc convinsă de explicația că nu aveau alte statui și le-au pus pe cele deja existente.

Filmul a fost preluat de pe blogul lui Daniel Roxin. http://danielroxin.blogspot.com/2012/03/dacii-adevaruri-tulburatoare-film.html