ADHD, autism, dislexie…pe lista lungă pentru care învățământul românesc nu are soluții

ADHD?

Update, 3 noiembrie 2016.

Pentru cei care mai aveau vreun dubiu de modul cum sunt tratații copiii cu diverse probleme în școala românească (cam 90%) recomand citirea unui articol interesant: „Ce nu se spune despre cazul copilului cu ADHD din Pitești pus la zid de colegi și profesori” de  Mihai Mincan

*************************************************************************************************

În urmă cu vreo 4 ani publicam o pagină pe acest blog intitulată „Consilier virtual” pentru că de-a lungul celor 35 de ani de carieră în învățământ observasem că pe nimeni nu preocupă situațiile dificile cu care se confruntă unii dintre elevii aflați în sistemul de învățământ românesc. Și când spun „pe nimeni” asta chiar așa era. Ce-i drept astăzi au apărut destul de multe cabinete de psihologie, logopedie sau integrate care însă nu au mare trecere la părinți și nici la profesori. Încă nu înțelegem la modul profund cât de importantă este prezența, organică i-aș spune nu doar de fațadă, a psihologului în mediul școlar.

Școala nu este astăzi deloc, dar deloc, obligată să lucreze cu elevii suferind de ADHD, balbism, epilepsie, depresie, dislexsie, autism, obezitate, sindrom aspereger…etc. Pe nici un plan. În nici un regulament școlar și în nici o lege, asfel de copii nu beneficiază decât de cel mult câteva articole care nu obligă la nimic în afară de…acoperirea cu hârtii care să demonstreze (la o adică) cum  nimeni nu e vinovat de ceea ce s-a întâmplat. Pentru că, dacă ar fi, s-ar putea lua și măsuri. Nu neapărat punitive, deși uneori necesare, ci măsuri de rezolvare în spiritul educării tuturor: profesori, părinți, copii, factori de decizie și le-am enumerat aleatoriu. De fapt, am constat că instituțiile ierarhic superioare ale indiferent cărui nivel din țara noastră, se „scaldă” într-un total și dolce „far niente” ajungând la birocrația care ne macină nervii, zilele și finanțele.

Așa se face că am aflat zilele trecute cum a izbucnit un conflict deloc minor la o școală din Pitești. Situația prezentată era una aparte dar…nu am să mă leg de copilul cu presupus ADHD sau de copiii care, în mod cu totul aberant, au manifestat împotriva unui singur copil cu diverse probleme, probabil chiar cu dizabilități. Copilul era operat de cancer, de apendicită cangrenoasă și, culmea!, nu avea nici un diagnostic de ADHD.

Nu. Am să mă leg de faptul că unii dintre responsabilii școlii piteștene au clamat sus și tare cum că, deși părinții, și-au asumat însoțirea copilului la școală și chiar la ore, nu au realizat acest lucru. Și vin și eu să întreb: părinții aceia nu au și ei slujbe? Nu trebuie să-și câștige pâinea de zi cu zi? Își permit oare să renunțe, vreunul din ei, la job? Statul nostru i-a ajutat, i-a susținut material, i-a îndrumat să urmeze ședințe gratuite pentru situația dificilă a copilului lor? Ce le-a oferit statul ca ei să se poată ocupa de așa un copil cu atâtea probleme? Au avut, mama sau tatăl, concedii plătite? Au avut posibilitatea ca acest copil să urmeze școala acasă, măcar pentru o perioadă? Au avut posibilitatea de a-și lăsa copilul, fie și pentru câteva ore, în sistemul școală după școală care să-l ajute în adaptarea mai ușoară? Nu cred că s-a întâmplat nimic din toate acestea. Și atunci, cum să ne indignăm că părinții nu stau cu copilul în clasă?

Of, încă o zi…

Pe de altă parte, din proprie exepriență, știu că școala, efectiv, nu poate face nimic. Chiar nimic din punct de vedere legal. Uman și educațional e altă situație. Legal însă, ea, școala, poate veni cu regulamentul școlar în brațe și se poate acoperi de…hârtii. Poate trimite părinții la inspectoratul școlar (și o face) iar acesta îi va trimite înapoi la școală și se va acoperi de…hârtii. Nici un responsabil școlar nu-și va asuma nimic.

Legea „Apoi după…”

„După ce vom avea răspunsul de la ICCJ la recursul procurorului general, vom discuta eşalonarea, deoarece recursul va da o unificare, va da un răspuns indicat sentinţelor pentru toată lumea. Apoi vom vedea cum va fi făcută eşalonarea, în funcţie de modul în care va fi unificarea. Când venim cu o lege, nu va mai fi posibil să existe interpretări, aşa cum au fost în trecut”, a spus Daniel Funeriu comentând faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general privind aplicarea Legii 221/2008 referitoare la creşterile salariale în Educaţie.

 În urma acestui recurs cadrele didactice au astfel dreptul la plata diferenţelor dintre drepturile salariale cuvenite potrivit OG 15/2008, aprobată prin legea 221.

Încercând să citesc cât mai atent și corect spusele d-nului care n-a reușit să-și echivaleze studiile  dar a devenit ministrul educației din România, aș avea câteva observații de făcut:

• d-nul respectiv e foarte confuz fiindcă „după ce vine recursul discutăm eșalonarea care trebuie să fie unificatoare pentru toată lumea”.  Mai întortocheat de atât nici că se putea! Ce nevoie aveam de niște explicații anapoda la o sentință cât se poate de clară? Profesorii au dreptul la plata diferențelor și, aș adăuga, chiar mai mult decât atât: plata dobânzilor.
• „apoi vom vedea” …Păi cam așa au făcut guvernanții și cu legea: au ales să o aplice  …mai apoi. Și le-a ieșit fiindcă s-au substituit justiției.
• „când vom mai veni cu o lege să nu mai existe interpretări”. Pentru nici o persoană normală la cap n-a fost nici o interpretare. Legea spunea că salariile se măresc cu 50% și guvernul a ales să o …intepreteze așa că d-nul Funeriu mai bine tăcea. Vorbitul în gol e semn că incompetența are niște nume precise și poate, persoanele care le poartă, ar trebui să-și dea demisia. Cât mai grabnic.