„Școala Gimnazială/Liceul de Fițe”
Încă nu a apărut o nouă lege a învățământului românesc dar nici nu mai trebuie să apară. Viața capitalistă și societatea civilă au stabilit deja că în România școlile (incluzându-le aici pe toate, de la grădiniță până la liceu, poate chiar și facultăți) sunt doar de 2 tipuri: de Fitze (bănuiesc că trebuie scrise cu majuscule fiind atât de …fițoase) și de, cum să le numesc ?, „neFitze”, „săraci”, „mai proști” (și rog pe toată lumea să mă scuze pentru acest cuvânt, dar cam așa se deduce din toate reportajele), „cei mulți”, etc.…
În fiecare zi mass-media bate monedă pe aceste …școli de Fitze și nimeni nu se revoltă, nimeni nu face declarații, nimeni nu reacționează. De aici înțeleg că MEN și inspectoratele școlare, ba chiar și reprezentanții părinților prin (deja atotștiutoarea) d-nă Gună, sunt de acord cu apelativul și încurajează existența școlilor de Fitze sau a liceelor „fițoase”.
Din toată tevatura cu „învățătoarea șpăgară” mie mi-a devenit clar că în capitală (și în mod sigur și în alte orașe din România) există Școli de Fitze declarate. Ar trebui doar să-și schimbe oficial denumirile: „Școala Gimnazială de Fitze X” sau „Liceul Teoretic de Fitze Y”. N-am aflat să existe și pe la țară. Acolo probabil oamenii nu au timp de fitzele …orășenilor și părinții nu au izvoare de bani să întrețină fitzele copiilor sau ale profesorilor, fiindcă, în fond, „Fitzele” sunt doar bani, mulți bani.
Așa că m-am gândit: cam cum o fi la „Școala de Fitze”? Păi, nimic mai simplu. Un părinte care nu are copilul la Școala de Fitze (încă), află de ea și-și dă seama că cel mai bine ar fi să nu mai stea pe gânduri și, prin orice mijloace, de preferat cele care deschid ușile, să-l înscrie acolo.
De ce să-l înscrie? Fiindcă alți copii merg la Școala de Fitze, iar el nu. Fiindcă nu are ce povesti acasă după orele de școală sau (și mai rău) fiindcă nu are ce posta pe Facebook (știe toată lumea: nu ești pe Facebook, nu exiști); fiindcă nu e invitat la aniversări unde copiii sosesc cu limuzinele și nici nu pleacă în tabere „de studiu” peste hotare (Anglia, Spania, Franța, Dubai, de exemplu) câte o lună întreagă. Cum să fie interesant „să înveți” dacă nu ești într-o Școală de Fitze? Unde să te lauzi cu hainele sau încălțările cumpărate de la marile branduri după o excursie la Milano, la Paris sau (acceptabil) în Băneasa Shopping City și, mai nou, Promenada? Că doar nu te duci la școală să povestești câte ore ai stat să citești lecturi suplimentare, vreo carte nou apărută, că mergi la bibliotecă sau rezolvi probleme cu regula de 3 simplă la matematică?
La Școala de Fitze totul e mult mai interesant: părinții plătesc muuuult și bine pentru ca îndată ce a pășit pe ușa școlii copilul să fie foarte bine tratat. Dacă se întâmplă (așa cum am aflat) ca vreun altfel de copil (care nu are Fitze) să se rătăcească în Școala de Fitze, acesta ar face mai bine să se transfere. Nu e locul lui acolo.
Cine a stabilit asta? Părerea mea personală este că (într-o mare măsură), părinții cu Fitze. [1]
Nici un copil nu se duce singur să se înscrie într-o Școală de Fitze. Dacă ani de zile au dat (nu mă hazardez să aflu ce) ca să stea copilul într-o Bancă de Fitze de ce să se supere acum că personalul didactic, personalul TESA sau paznicii vor mai mult? Și nu de învățătură ar fi vorba. Noroc că mai există și oameni de bun simț care au copii (rătăciți probabil) în Școlile de Fitze, deși nu sunt foarte convinsă. Și asta dintr-un simplu motiv: până la apariția filmului incriminator, toți (sau aproape toți) părinții cotizaseră substanțial pentru a întreține Școala de Fitze. Și cred că putem deja stabili că Școala de Fitze nu e doar un termen generic: s-ar putea face chiar inventarul acestora și s-ar afla și alte lucruri care țin de fitzele celor care intră pe poarta unei astfel de școli.
Deși am fost de-a dreptul oripilată de limbajul și mitocănia cu care d-na Blându (ce nume pentru un caracter atât de minuscul!) striga la părinți, jignindu-i cu apelative de genul „oi”, „cartofi”, cred că d-na (oare?) a fost încurajată să ceară mita, așa, ca la ușa cortului. Acum mă întreb? De ce să dai? Copilul trebuie să învețe, nu să primească mită prin intermediul profesorului sau învățătoarei, pentru că asta era: o MITĂ pentru copil.
De aceea cred în continuare că în România nimic din ce ar trebui să așeze învățământul pe baze realiste nu există. Există examene de titularizare, dar profesorii nu se pot titulariza; există un statut al cadrelor didactice și o lege a învățământului cu serioase lacune; există școli în care elevii doar intră și ies fără să învețe cu adevărat ceva; există și oameni dedicați învățământului [2] pe care nu-i vede nimeni sau îi văd doar reporterii; există un minister care are grijă să coordoneze doar câte o reformă pe an fără să facă nici o reformă, niciodată; există copii care vor să învețe dar nu au încălțăminte să meargă la școală, etc.
Și toate astea nu le vede nimeni, nu se îngrijorează nimeni pentru ele, nu ia nimeni nici o măsură, NIMIC. De aproape 25 de ani. Un sfert de secol în care învățământul alunecă pe panta orgoliilor, subfinanțării, măsurilor populiste, indiferenței, negării evidențelor. Un sfert de secol în care ne-am pierdut copiii care ar fi trebuit educați privind spre viitor, un sfert de secol care a dat naștere unor astfel de cadre didactice fără rușine, fără caracter, fără limite impuse de bunul simț.
[1]Care părinți nu pot fi judecați nici ei prea aspru deoarece sistemul de învățământ prin care au trecut asta i-a învățat. Ai bani? Ești cineva; n-ai bani? Ești nimeni. Și ani de zile au văzut asta la școală, la teze, la cum treceau unii clasa, la capacitate sau evaluări, la Bacalaureat, etc.
[2] Link la ziarul „Gândul” cu un reportaj despre un alt fel de dascăl
Filed under: Educatia, Școala, Invatamant, politica, profesori, părinți | Tagged: învățământul românesc, învățătoarea șpăgară, școli, Fitze, licee, oraș, reportaje, tevatură | 5 Comments »