ADHD, autism, dislexie…pe lista lungă pentru care învățământul românesc nu are soluții

ADHD?

Update, 3 noiembrie 2016.

Pentru cei care mai aveau vreun dubiu de modul cum sunt tratații copiii cu diverse probleme în școala românească (cam 90%) recomand citirea unui articol interesant: „Ce nu se spune despre cazul copilului cu ADHD din Pitești pus la zid de colegi și profesori” de  Mihai Mincan

*************************************************************************************************

În urmă cu vreo 4 ani publicam o pagină pe acest blog intitulată „Consilier virtual” pentru că de-a lungul celor 35 de ani de carieră în învățământ observasem că pe nimeni nu preocupă situațiile dificile cu care se confruntă unii dintre elevii aflați în sistemul de învățământ românesc. Și când spun „pe nimeni” asta chiar așa era. Ce-i drept astăzi au apărut destul de multe cabinete de psihologie, logopedie sau integrate care însă nu au mare trecere la părinți și nici la profesori. Încă nu înțelegem la modul profund cât de importantă este prezența, organică i-aș spune nu doar de fațadă, a psihologului în mediul școlar.

Școala nu este astăzi deloc, dar deloc, obligată să lucreze cu elevii suferind de ADHD, balbism, epilepsie, depresie, dislexsie, autism, obezitate, sindrom aspereger…etc. Pe nici un plan. În nici un regulament școlar și în nici o lege, asfel de copii nu beneficiază decât de cel mult câteva articole care nu obligă la nimic în afară de…acoperirea cu hârtii care să demonstreze (la o adică) cum  nimeni nu e vinovat de ceea ce s-a întâmplat. Pentru că, dacă ar fi, s-ar putea lua și măsuri. Nu neapărat punitive, deși uneori necesare, ci măsuri de rezolvare în spiritul educării tuturor: profesori, părinți, copii, factori de decizie și le-am enumerat aleatoriu. De fapt, am constat că instituțiile ierarhic superioare ale indiferent cărui nivel din țara noastră, se „scaldă” într-un total și dolce „far niente” ajungând la birocrația care ne macină nervii, zilele și finanțele.

Așa se face că am aflat zilele trecute cum a izbucnit un conflict deloc minor la o școală din Pitești. Situația prezentată era una aparte dar…nu am să mă leg de copilul cu presupus ADHD sau de copiii care, în mod cu totul aberant, au manifestat împotriva unui singur copil cu diverse probleme, probabil chiar cu dizabilități. Copilul era operat de cancer, de apendicită cangrenoasă și, culmea!, nu avea nici un diagnostic de ADHD.

Nu. Am să mă leg de faptul că unii dintre responsabilii școlii piteștene au clamat sus și tare cum că, deși părinții, și-au asumat însoțirea copilului la școală și chiar la ore, nu au realizat acest lucru. Și vin și eu să întreb: părinții aceia nu au și ei slujbe? Nu trebuie să-și câștige pâinea de zi cu zi? Își permit oare să renunțe, vreunul din ei, la job? Statul nostru i-a ajutat, i-a susținut material, i-a îndrumat să urmeze ședințe gratuite pentru situația dificilă a copilului lor? Ce le-a oferit statul ca ei să se poată ocupa de așa un copil cu atâtea probleme? Au avut, mama sau tatăl, concedii plătite? Au avut posibilitatea ca acest copil să urmeze școala acasă, măcar pentru o perioadă? Au avut posibilitatea de a-și lăsa copilul, fie și pentru câteva ore, în sistemul școală după școală care să-l ajute în adaptarea mai ușoară? Nu cred că s-a întâmplat nimic din toate acestea. Și atunci, cum să ne indignăm că părinții nu stau cu copilul în clasă?

Of, încă o zi…

Pe de altă parte, din proprie exepriență, știu că școala, efectiv, nu poate face nimic. Chiar nimic din punct de vedere legal. Uman și educațional e altă situație. Legal însă, ea, școala, poate veni cu regulamentul școlar în brațe și se poate acoperi de…hârtii. Poate trimite părinții la inspectoratul școlar (și o face) iar acesta îi va trimite înapoi la școală și se va acoperi de…hârtii. Nici un responsabil școlar nu-și va asuma nimic.

Boală de …sistem

                                       Sistemul de învățământ din România este bolnav. Și este bolnav, nu numai fiindcă nu mai face față noilor realități din societatea modernă ci, fiindcă nimeni nu i-a pus un diagnostic și nu crede că trebuie să-l trateze. Este bolnav fiindcă nimeni nu vede suferința și fiindcă toți cred că, dacă se vor face că nu observă, poate se va vindeca. Este bolnav fiindcă „părinții” săi au „altă treabă” și nu observă că lucrurile merg din ce în ce mai prost.

Toate diplomele și premiile elevilor olimpici (cu care ne lăudăm pe drept noi, românii) nu vor mai însemna la un moment dat nimic dacă restul sistemului nu va reuși să se pună pe picioare. Și după părerea mea nici acum nu înseamnă decât atât: că avem minți strălucite dar ele sunt…excepții. Oricât de sănătos a fost vreodată (demult?), boala poate să-l doboare.

Și boala are multe, foarte multe simptome pe care cei responsabili, se fac permanent că nu le observă: un minister (MECT) înțepenit și prăfuit care nu sprijină și nu îndrumă eficient nimic, nici (măcar) examenele naționale; un corp didactic alcătuit din sute de mii de oameni (și totuși insuficient) care an de an trăiește sub limita decenței (promovată asiduu de orice partid + guvern ce s-a succedat la putere) așteptând „pomenile” electorale și nu un salariu motivant, elevi aproape total neinteresați de școală și plictisiți în același timp de vechimea metodelor, materialelor, abordărilor pur teoretice și de materii inutile; părinți disperați și exasperați de alergatul pe la grădinițe/școli pentru înscrieri, de stresul permanent între îngrijirea  copiilor și  prezența la serviciu sau, mai rău, șomeri.

La toate acestea se adaugă încet și pe neobservate tarele societății capitaliste și a unei „democrații originale”, cum ne explica tovarășul Iliescu în urmă cu câțiva ani:

·         Fuga de școală. (mii de absențe motivate sau nu, reale sau nu, de la ciclul primar până la finalul liceului ) Ce să faci cu școala dacă exemplele din viața reală „spun” copiilor că nu au nevoie de ea?

·         Violența verbală și fizică, de nedescris,  între copii și chiar crime inimaginabile, la vârste inimaginabile…fiindcă mass-media și faimosul „rating” trebuie să „cucerească” publicul plătitor, uitând că nimeni n-a făcut vreo educație în acest sens adulților sau copiilor.

·         Copii cu copii sau fete devenite mame până să aibă înțelegerea responsabilității ce decurge din aducerea pe lume a unui copil. Ca să nu mai vorbim de sănătatea unui copil născut dintr-o mamă de 12,13,14 ani.

·         Lipsa acelui bun – simț care înlocuia cândva chiar cei 7 ani de acasă. Asta este valabil, din păcate, nu numai pentru mulți copii dar și pentru unele cadre didactice sau părinți.

·         Lipsa competiției la indiferent ce nivel de școlarizare și acesta nu ar fi răul cel mai mare. Lipsa imboldului de a învăța, pierderea curiozității, a dorinței de a ști. Și toate acestea sunt „omorâte”devreme, la grădiniță. Copilul învață să scrie și să citescă pe la 3-4 ani. În clasa I se plictisește groaznic și este diagnosticat frecvent, cu ADHD. Prin clasa a IV –a nu mai face față sarcinilor școlare fiindcă are de făcut acasă atâtea teme încât îi răpesc plăcerea de a merge la școală. Tema la matematică poate avea și câte 10 probleme din culegere iar la limba română depășește imaginația noastră de adulți.

·         Abandonul formal sau real al părinților. Părinții, preocupați de grija zilei de mâine, transferă, aproape inconștient și total, grija copilului, către școală. Așa ajung copiii să stea zile în șir singuri acasă în condițiile în care părinții muncesc de dimineață până seara. În acest timp ei se „îngrijesc” singuri și o fac cum cred de cuviință. Iau decizii de unii singuri și de cele mai multe ori, proaste. Vin la școală dar nimeni din familie nu-i întreabă ce fac acolo. Au grijă de ceilalți copii, frați sau surori. Rămân singuri acasă când părinții pleacă din localitate. O zi, o săptămână, mai mult, lăsând doar câte o vecină „să se mai uite ce fac”.

·       Abandonul real pune și mai multe probleme. Plecarea părinților la muncă în străinătate sau divorțul înseamnă traume de nedescris pentru copii, care ajung în situații critice și ajung chiar să se sinucidă. Iarăși…la vârste inimaginabile. Culmea este că, cei mai mulți părinți, nu ajung să înțeleagă cu ce se confruntă copilul lor, și nu realizează de ce acesta, la rândul său, nu e mai înțelegător, înțelept, nu vede consecințele faptelor sale etc.

Reversul medaliei nu va întârzia să apară în condițiile în care ceea ce (nu?) se face  an de an pentru învățământ, este derizoriu. Nici pentru părinți sau familie în general, statul nu face aproape nimic.

Dacă învățământul are nevoie de o schimbare totală de optică și de o reformă reală, pentru familie aceste schimbări ar trebui să înceapă cu sprijinul necondiționat al statului încă de la întemeierea ei. Probabil că una din cauzele principale ale divorțurilor este și faptul că, cele mai multe tinere familii, nu au unde să locuiască, nu au venituri suficiente, nu au speranțe pentru viitor. Când devin părinți, aceștia  ar trebui să nu mai aibă grija că, pe perioada cât stau acasă pentru îngrijirea copilului, nu vor avea cu ce să-și crească copiii și să ajungă prin tribunale (vezi legile strâmbe votate de parlamentarii noștri). Mai târziu, tinerii  părinți, ar trebui să-și știe copiii în siguranță, la grădiniță și la școală, să beneficieze în mod real și gratuit de sfatul unui psiholog, să poată alege chiar și forma de învățământ pe care să o urmeze copilul (de stat sau particular), copilul să poată trece într-o clasă superioară dacă are o inteligență peste medie, excepțională chiar, etc.  Statul să se preocupe de înființarea cabinetelor psihologice în școli și de existența unui consilier la care orice copil, părinte sau cadru didactic să poată apela.

Cred că există foarte multe de spus în acest domeniu și mai cred că subiectul este inepuizabil. De asemenea cred că nici măcar nu realizăm dimensiunile dezastrului ce se prefigurează. Cineva, un jurnalist, vorbea de colapsul sistemului de învățământ. Cred că este adevărat și mai cred că, actualmente, sistemul merge înainte doar din inerție.

Mă îngrozesc alegerile din noiembrie pentru că, de ani de zile, toți așteptăm ceva pentru fiecare domeniu. Ceva important ce ar fi trebuit să se întâmple și nu s-a întâmplat fiindcă, deși am avut încredere în promisiunile electorale, votul nostru a fost doar rampa de lansare pentru politicieni de 2 bani. Pe cine să votezi? Nici un partid nu și-a propus oamenii în Parlament ca să se impună pentru principiile sale, principii care ar trebui să-l definească.  Nimeni nu s-a zbătut pentru cei care au votat. Nimeni nu s-a arătat interesat de încrederea pe care noi am investit-o în ei.  Așteptările s-au dovedit deșarte. De 20 de ani.

În România, și dacă ar vota toți cei ce au acest drept, nu se va schimba nimic. Fiindcă nu avem opțiuni.