Moartea vine în tabere și excursii școlare

Un motto plin de viață, o viață sfârșită tragic: motto-ul Dianei, (eleva decedată la Bușteni): «Viaţa e frumoasă! Iubesc viaţa!»

Comentam acum vreo două zile pe blogul unei cunoscute jurnaliste și editoar cunoscut, Carmen Mușat Coman, detaliile tragice ale morții adolescentei olimpice din așa – zisa tabără organizată la Bușteni. În concordanță cu ideile pe care Carmen Mușat Coman le exprima în articol, n-am putut decât să constat și eu (a câta mia oară?), lipsa totală de responsabilitate și implicare a ierarhiilor superioare din învățământul românesc în tot ceea ce se cheamă siguranța copiilor noștri aflați în sistem.

Alege viața!De fiecare dată când se întâmplă astfel de evenimente, toți cei aflați de la ministru în jos până pe la nivelul învățător/profesor/diriginte constată că „n-aveau nici o responsabilitate”, adică nici măcar morală. Profesorul trebuia să…, învățătorul nu a luat măsuri…, dirigintele nu s-a asigurat, …eventual directorul trebuia…etc.

Teoretic și practic TOȚI aceștia și-au luat măsuri de siguranță pentru astfel de evenimente. Cine ar dori (nu-i așa?) să ajungă după gratii pentru un copil teribilist? Ultimele (măsuri) sunt cele luate în urma căderii din tren a elevei plecate în excursia pe Valea Prahovei. De fiecare dată măsurile/pedepsele prevăzute acolo sunt, la modul concret, „draconice” pentru …ghici (?) însoțitor.

Cu toate regulamentele și măsurile propuse și aflate în vigoare, cu toate indicațiile prețioase date de mai marii ierarhici de pe la inspectorate și minister, cu toate procesele – verbale încheiate și hârtiile în 3-5 exemplare adunate sub formă de munți de maculatură prin dosarele școlilor, atunci când organizezi o acțiune cu elevii, nimic, niciodată nu te pregătește pentru situațiile neprevăzute fiindcă niciodată nu știi/și nu vei ști ce-ți rezervă locul, timpul, spațiul, anturajul, colectivul de elevi cu care faci activitatea, vârsta acestora, educația primită, starea de spirit, starea de sănătate, etc. La momentul producerii evenimentului grav sau tragic totul e anulat.

Analizând puțin ceea ce s-a întâmplat la Bușteni vom constata însă că profesorul coordonator (pasionat de matematică, conducător de editură și pensionar) se va alege cu dosar penal și va trebui să trăiască cu această tragică moarte pe conștiință până la sfârșitul zilelor sale.

Eleva moartă în urma căderii de la etajul 2 sau 3, având o alcoolemie mare în sânge și probabil o criză de teribilism datorată vârstei și împrejurărilor (se simțea probabil mai liberă, era dispusă să abordeze noi experiențe nefiind în cadrul mai strict controlat al casei sau școlii, nu se gândea la consecințe, etc.), avea un mare dezavantaj: nimeni nu o cunoștea cu adevărat, nimeni, probabil, nu știa ce fel de comportament manifestă, nimeni nu lua în calcul o abordare agresivă a situației în care s-a aflat, etc.

Așa se întâmplă mai mereu în cadrul unor astfel de acțiuni: elevii veniți din toată țara se adună acolo doar pe criterii de performanță, performanță care nu le aduce neapărat și o abordare matură a împrejurărilor în care se află sau un control (strict) al comportamentului. Aș spune chiar că totul se manifestă (majoritar) în contra, de cele mai multe ori.

Mă gândesc că părinții fetei sunt devastați. Cum să afli că ți-ai trimis copilul într-o tabără de pregătire și să să-l primești acasă într-un sicriu? Un adevărat coșmar! Pe cine să acuzi? Ce să faci? Cum să te împaci cu moartea prematură a propriului copil? Și nici nu pot enumera toate traumele prin care sunt convinsă că trec.

Aici intervine însă (i)responsabilitatea globală a sistemului de învățământ (în esență a politicilor proaste promovate în acest domeniu) care nu înțelege că regulamentele, legile și procesele – verbale sunt egale cu zero dacă oamenii pe care-i desemnezi să aibă grijă de copiii plecați în astfel de acțiuni, nu trebuie doar „responsabilizați” ci și  plătiți. Și nu oricum, ci foarte bine. Și nu numai plătiți ci și stimulați  să se preocupe minut de minut de acei copii ca și cum ar fi ai lor. Alergând după organizarea taberei și făcând demersuri pentru sponsorizări, preocupându-se de corespondență, de administrare (cazare, masă, condiții de transport), pregătind cursurile sau sesiunile, când să se mai preocupe și de copii? Toate astea (și altele) ar trebui să vină din partea sistemului și cu organizator desemnat. Gratis. Și se întâmplă chiar în taberele școlare din sistemul de stat și situațiile nu sunt puține.

Eu am încetat să mai organizez tabere cu elevii cam de acum vreo 10-12 ani în urma unor împrejurări care s-ar fi putut transforma în tragedii și observând că cele 10 zile de tabără mă îmbătrâneau cam cu 5 ani, psihic vorbind.

Atunci am constatat că directorul unei tabere făcea chiolhanuri , zilnice,  cu administratorul și se declara în favoarea unor bătăuși din localitatea unde era organizată tabăra; atunci am aflat că pentru a trata un copil bolnav eu trebuie să iau rețeta pe banii mei și să scol asistentele din 6 în 6 ore ca eleva bolnavă să poată fi tratată, ba trebuia să stau și la căpătâiul ei să încerc să-i scad febra; atunci am constatat că era posibil ca vreun elev să fie atacat în tabără și nimeni să nu aibă nici o responsabilitate fiindcă până și portarul avea „dreptul la somn”, în post fiind, bineînțeles; atunci am constatat că nu dormeam niciodată nopțile de grija ca vreun elev să nu cumva să facă un gest teribilist, și enumerările ar putea continua.

Constat acum că nimic nu s-a schimbat. Cadrele didactice de azi nu mai sunt dispuse, pe bună dreptate, să facă astfel de sacrificii într-o tabără. Oricum azi aceste plecări nu sunt privite cred, cu toată responsabilitatea. De nimeni.

Cândva un profesor care plecase într-o acțiune cu fiul meu s-a întors din localitatea unde-i instalase pe elevi și mi-a dat un telefon. La telefon mi-a spus textual: << Fiul dumneavoastră a insistat să vă sun și să vă spun ce face, precizând: „Am o mamă disperată. Dacă nu o sunați nu veți avea liniște toată noaptea”>>. Asta era starea mea de spirit în orice tabără, numai că eram disperată pentru fiecare copil pe care-l avem în îndrumarea mea.

Libertatea (de foarte multe ori, prost înțeleasă, dar nu neapărat) de care se bucură azi elevii acasă, în școli și licee face ca aceste responsabilități să se estompeze mult, până la diluția totală în derizoriu. Atât  din partea părinților, cât și din partea profesorilor sau conducerii școlilor. Nu știu de ce se consideră că elevul poate judeca corect și bine în toate împrejurările în care va fi pus.

În concluzie cred că ar trebui ca lucrurile să o ia pe un făgaș normal în domeniul educației și învățământului, punând mai presus de orice ELEVUL, pe care îl dorim inteligent, bun, corect, cu caracter, cu educație adecvată, responsabil, etc., nu doar la modul ideal marcat în legea învățământului. Și asta nu se poate face cu corpul profesoral actual ținut și menținut într-o stare de mizerie financiară, de umilință, de marginalizare față de alte categorii sociale sau chiar batjocorit (de la politicieni până la maneliști, de la parlamentari până la părinții care-i jignesc sau chiar agresează în școli).

Ce-i drept pentru asta ne-ar trebui niște minți cu adevărat luminate care să treacă peste guvernările de tip politic și să se pună de acord în toate doar spre binele celui educat: copil în România de azi și adult în cea de mâine.

Și ne-ar mai trebui ceva: un psiholog în fiecare școală. Timpurile moderne presupun alte situații, uneori total neprevăzute și nemaiîntâlnite, și acolo unde familia și profesorii nu mai fac față, locul lor trebuie suplinit printr-o altă abordare care să nu lase copilul/elevul la în voia sorții sau a propriilor deciziilor, prea adeseori, imature.

Când să faci educație?

A început anul școlar. De aproape o lună de zile. Și tot de aproape o lună de zile a început mișcarea hârtiilor. Într-o lume a informaticii, într -o țară în care aproape toate școlile au calculatoare, într-o eră a internetului, noi,cadrele didactice, facem hârtii. Multe hârtii. Tabele, statistici, rapoarte, planificări, proiecte, zeci și sute de topuri de hârtie se topesc precum înghețata sub un soare torid. Niciodată nu se termină. Abia aștepți să dai gata un raport sau un tabel că se ivește la orizont altul despre altceva la care s-a gândit cineva care asta face: gândește în statistici sau rapoarte. Mă întreb: cine le citește?

Cred că suntem asemeni medicilor care se ocupă de hârtii (că și acolo sunt destule hârtii) și pierd din vedere pacientul care uneori moare și cauza morții rămâne necunoscută.

Nouă, în schimb, ni se spune că pentru orice activitate, acțiune, lecție trebuie făcută o hârtie să se vadă că acesta a existat, s-a realizat.  Altfel nu se poate demonstra că s-a făcut ceva. De aici începe strângerea zilnică a hîrtiilor care, adunate cu grijă și reciclate la sfârșitul unui an școlar, ar da hârtie pentru următoarele manuale. Și acestea ar fi noi și ar fi schimbate în totalitate nu 20%, 30% , etc. Din păcate nu s-a inventat nici o companie care să facă asta eficient și mai ales să știe să organizeze strângerea hârtiilor.

Bine că MECT s-a gândit să dea fiecărui elev de liceu un laptop în loc să facă asta cu profesorii. Lor le-ar fi fost mult mai util un laptop. Pe el se pot face  sau  stoca date despre lectii, planificări, proiectări, statistici și orice „detalii” care i-ar mai trece prin cap cuiva și de acolo ar fi ușor de transmis electronic celor  interesați.

Costurile ar fi fost mai mici, consumul de hârtie redus, profesorii și-ar fi scris proiectările pe laptop și le-ar fi putut modifica pentru diverse clase, planificările anuale n-ar mai trebui scoase pe n pagini de hârtie în 2,3 sau mai multe exemplare fiindcă profesorul predă la mai multe școli, iar directorii și inspectorii ar putea doar sa verifice că acestea există și sunt bine alcătuite.

Și pentru învățători și diriginți ar fi fost mult mai utile laptopurile. E mai ușor să ții o evidență a elevilor pe calculator adăugând în fișa psiho-pedagogică a elevului ceea ce trebuie la un moment dat și urmărind ca aceasta să fie actualizată. Abia atunci când elevul părăsește școala sau termină un ciclu de învățământ e nevoie, eventual , să fie scoasă pe hârtie. Deși ea ar putea fi transmisă următorului învățător  sau diriginte tot în format electronic. 

Ca să nu mai vorbim de utilitatea acestuia pentru urmărirea evoluției elevilor la o anumită disciplină. În loc de caietul personal profesorul ar avea toate datele pe laptop și ar putea să observe mai atent elevii.

Nu știm încotro sau cât se vor mai mișca hârtiile în învățămânul românesc dar cred că putem vorbi de certitudinea unor defrișări masive  de păduri dacă sistemul acesta continuă.

Didia Saint - Georges

Lisette Georgescu: „Nu pleci în umbră Didie dragă, muzica ta va lumina sufletele noastre îndurerate astăzi când ne despărțim de tine.”

Justiție Oarbă

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

EDUCAȚIA ZI DE ZI

Nici o zi fără educație...

Lia Muresan

*Fiecare om pe care îl întâlnesc în drumul meu imi este superior prin ceva. De aceea încerc să învăţ câte ceva pe lângă fiecare. (Sigmund Freud)

Sfaturi cosmetice

Sfaturi cosmetice pentru ingrijirea pielii

Chirurg Pediatru Cluj

Dr. Surd Adrian - medic specialist Chirurgie Pediatrica

No Justice

Fiat justitia, ruat caelum!

Dezvăluiri învăluite

FLUXURI DE IDEI ÎNVĂLUITE ŞI DEZVĂLUITE PRIN NEGURA GÂNDURILOR. INTERZIS CELOR CARE NU ÎNŢELEG NIMIC, DIN ORICE!

Gimnaziul Bassarabescu

„Nu pierdeți din vedere omenia! Mai 'nainte de orice, siliti-vă să prețuiți omenia. Fiți oameni!”- Ioan Alexandru Bassarabescu 30. XII.1870 - 29. III. 1952 - scriitor, profesor, om politic și de cultură, publicist, membru al Academiei Române.

MON FRANÇAIS

Apprendre autrement

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Aquarelles

...din pasiune pentru pictură

PRO MUSIC

Educația muzicală în România

bassarabescu2en.wordpress.com/

Motto: „Education...for learning, for earning, for life”

Pro Educație Blog

Informație pentru educație

Viva,viva la musica!

...doar muzica

Totul E Relativ

...blogul despre orice

%d blogeri au apreciat asta: