Educația „cu”, „despre” și „prin” muzică sau „Concertul copilăriei”

În urmă cu vreo 6 ani scriam, pe un alt blog de-al meu, un mic articol despre Concertul de la Viena. Astăzi urmărind, a nu știu câta oară, concertul mi-am dat seama că asta a însemnat, în tot atâția ani, câte o „porție” de educație, nu numai muzicală. Ce păcat că există copii, elevi și adulți care nici nu știu că acest concert există, care nu rezonează cu muzica, atât de luminoasă, a familiei Strauss, care nu pot primi această mică porție de educație în fiecare an!

Iată articolul:

Concertul copilăriei

Comunismul s-a terminat sau cel puțin așa pare. Mai răzbat pe ici pe colo idei și principii de care nu ne putem dezbăra dar…societatea progresează. Trăim alte vremuri, avem alte pretenții, dorim alte lucruri, încercăm altceva aproape în fiecare zi, dar, dacă ne gândim bine, nu mai simțim la fel sau nu mai putem aduce până la noi acel „ceva” care ne însuflețea copilăria sau tinerețea. Uneori a fost casa bunicilor, alteori a fost vreun bâlci care ne colora existența monotonă, de multe ori a fost doar casa în care am trăit alături de cei dragi.

Pentru noi, cei care am fost elevi ai unei școli de muzică, viața de elev s-a deschis în acordurile lui Mozart și Beethoven. Clasa I a însemnat, într-o vreme în care nimic nu prea avea semnificație, un alt univers. În timp ce învățam alfabetul, notele muzicale deveneau prietenele noastre. Audițiile de la sfârșitul fiecărei clase ne transformau. Publicul era  juriul nostru suprem și nu era ușor să mulțumești părinți și frați, bunici sau cunoscuți, într-o vreme când arta supraviețuia printr-un fel de milă a autorităților centrale de partid și de stat. De fapt noi, pianiștii și violoniștii, coriștii și flautișii, noi, cei ce studiam un instrument sau cântam în cor, intrasem într-o altă lume.

Pentru noi, muzica devenea o a doua natură. Programul nostru nu era deloc obișnuit. În timp ce alți elevi plecau acasă după ore noi începeam studiul: orele de cor, orele de pian sau vioară, mai târziu orele de orchestră. Nici aici nu se termina programul nostru fiindcă urmau orele de studiu acasă sau dacă nu aveam instrumentul, la școală. Școala de muzică, fiindcă așa s-a numit la început, era singura din oraș care se închidea la ora 20, iar când se apropia sfârșitul anului școlar, chiar mai târziu. Studiul ne răpea, într-un fel, copilăria. Ore în șir studiam pentru a cânta perfect un pasaj sau pentru a învăța digitația corectă, ore în șir descifram punctele transformate în optimi sau doimi. Ore în șir reluam pasajele dificile sau cântam studiile care  ne transformau în mici virtuozi. Și mulți credeam pe atunci că ne-am jucat prea puțin și am studiat fără folos, că am fi putut să facem și altceva sau că părinții nu prea s-au gândit mult când ne-au înscris la Școala de muzică.

Dar….greșeam. Universul nostru nu se închidea lumii exterioare ci se deschidea sufletelor noastre. Înțelegeam esența lucrurilor într-un mod cu totul aparte și poate mai profund decât alți copii. Nu eram diferiți dar devenisem poate puțin mai „speciali”. Când reușeam ceva, când lucrarea sau concertul pe care-l aveam de interpretat lăsa asistența mută de uimire, atunci ne simțeam și noi speciali. Părinții ne priveau ca pe niște mici genii iar profesorii ne lăudau cu măsură. Pentru restul lumii eram cineva și începeam să fim dați de exemplu.

Lumea copilăriei noastre, a celor de la Școala de muzică, începea să capete alte contururi. Radioul nu era un aparat comun în vremea copilăriei mele iar televizoarele se numărau pe degetele de la o mână pe strada mea. Puteam totuși să mă număr printre privilegiați: aveam și radio și televizor într-o vreme când ele erau considerate un lux. Trăind în lumea muzicii la școală și acasă, televiziunea a intrat în viața mea și mai apoi și a colegilor mei, într-un fel cu totul aparte. Pe lângă faimosul Robin Hood, aproape singurul serial care aducea copiii în fața ecranului, emisiunile muzicale ne atrăgeau în fața radioului și, mai târziu, în fața televizorului.

Un an întreg așteptam Concertul de Anul Nou de la Viena și mulți ani a trebuit să-l ascultăm la radio. Televiziunea română nu-l prelua pe atunci. Dar asta nu ne împiedica să ne facem programul în așa fel încât, pe 1 ianuarie, să ne așezăm cuminți pe lângă radio și, timp de 2 ore, să ascultăm celebrele valsuri, polci, mazurci sau fragmente din operete ale faimoasei familii Strauss.  Era un moment extraordinar când uitam de toți și toate, când ne simțeam liberi deși nu eram, când nimic nu mai avea importanță fiindcă universul era al nostru și el era muzica.

Ne credeam speciali numai fiindcă ascultam concertul și aveam ce povesti la începerea școlii. Știam cine l-a dirijat, știam ce s-a cântat, știam să fredonăm „Dunărea Albastră” sau „Marșul lui Radezki”, polca „Tritch Tratch” sau „Viață de artist”,  ”Sânge vienez” sau  ”Valsul împăratului” și, cu fiecare an, știam mai multe. Începusem să le învățăm singuri, căutam partiturile și dădeam mici concerte în pauze. Când l-am putut urmări la televizor nu ne venea să credem cum arăta sala de concerte a Filarmonicii din Viena. Impunătoare și strălucitoare, cu candelabre de cristal și cu o arhitectură deosebită, plină de flori și plină de spectatori. Spectatorii păreau că joacă într-un film despre înalta societate: doamnele elegante în rochii superbe nu păreau deloc tovarășele din România iar domnii în fracuri impecabile afișau o eleganță care nouă ne era străină. Cu zâmbetul pe buze și fericiți că se aflau acolo cântau cu orchestra sau ascultau în liniște, aplaudau în ritmul muzicii sau fredonau Dunărea albastră. Așa o strălucire în niște vremuri care pentru noi erau cenușii! Și să nu uităm: ne aflam în Epoca de aur!(ceaușistă)

Copilăria a trecut, amintirile au rămas. Anii comunismului ne-au adus din ce în ce mai multe constrângeri. Nimeni și niciodată n-a mai putut  să ne ia înapoi concertul de Anul Nou. L-am urmărit și încă îl mai urmăresc și astăzi. Este un fel de „În căutarea timpului pierdut” a lui Proust. Este un fel de întoarcere la copilărie.

Tot despre acest concert  <<„Destinații” de vacanță: un concert faimos>>

Puteți urmări Concertul de Anul Nou din 2014 în format video  full HD:

ZIUA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI – 1 DECEMBRIE 2014

                  

FESTIVALUL ȘI CONCURSUL „GEORGE ENESCU” – 2013

Astăzi, 1 septembrie 2013, începe Festivalul „George Enescu”. Cu o istorie ce însumează 55 de ani, festivalul dedicat celui mai mare compozitor român rivalizează cu celebrul festival de la Salzburg dedicat marelui Mozart.

Festivalul debutează cu interpretarea Rapsodiei române nr. 2 de Geoorge Enescu. Orchestra Staatskapelle din Berlin avându-l ca dirijor pe Daniel Barenboim vor avea onoarea de a deschide această ediție a festivalului. Cei prezenți la Sala mare a Palatului îl vor asculta, tot în acest prim concert, pe marele pianist român Radu Lupu.

Amatorii de muzică bună nu mai au nevoie de îndemnuri pentru a se regăsi în publicul ce va lua loc în sălile de spectacol. Pentru ceilalți, cea mai bună prezentare se regăsește chiar pe site-ul dedicat acestui mare eveniment, site pe care-l puteți vizita dâdnd click pe imaginea de mai jos.

Cu interpreți de mare valoare, orchestre celebre și dirijori care-au făcut istorie, festivalul de anul acesta se prefigurează a fi cel mai mare eveniment românesc dedicat muzicii bune.

Tot în acest an manifestarea va marca și cel puțin 2 premiere: transmiterea anumitor concerte în sălile de cinema 3D (Grand Cinema Digiplex) pentru a deveni din ce în ce mai accesibil marelui public dar și lansarea aplicației pentru Android și Apple, citez de pe site-ul festivalului:

A fost lansată aplicația specială pentru Android şi Apple a Festivalului Internațional “George Enescu”! O puteţi descărca la adresa http://festivalenescu.ro/app.

Inițiativa face parte din strategia de comunicare a ediției 2013 a Festivalului care mizează pe tehnologiile moderne pentru a permite accesul în timp real, ieftin și eficient la informațiile și la concerte.

Aplicația „George Enescu Festival” este gratuită pentru telefoane Smart și este disponibilă începând din data de 30 august pentru platformele Android, respectiv pentru Apple din data de 31 august.

Nu pot decât să urez tuturor celor pasionați sau doar amatori de muzică bună: audiții plăcute!

Sfintele Paști

Tuturor celor care trec pe-aici din când în când, tuturor celor care au poposit doar o dată, dar și celor care vor veni:

S-aveți parte de sărbători tihnite și pline de mulțumire sufletească!

Hristos a-nviat!

…și un amalgam de flori frumoase

S-aveți un an bun!

 

Un an școlar bun, succes în activitatea didactică și/sau profesională, îndeplinirea speranțelor pe care vi le puneți pășind, din nou, prin marea poartă a școlii. 

Aceasta e urarea mea adresată tuturor celor care într-un fel sau altul, direct sau indirect, sunt legați de școală, de școala românească.

„Nu există artă mai frumoasă decât arta educaţiei. Pictorul şi sculptorul fac doar figuri fără viaţă, dar educatorul crează un chip viu; uitându-se la el, se bucură şi oamenii, se bucură şi Dumnezeu.”

Sfântul Ioan Gură de Aur

Paște fericit!

„Dacii – Adevăruri tulburătoare” Documentar 2012

O bună educație trebuie să considere ca o obligație cunoașterea istoriei și a strămoșilor poporului din care faci parte.  Poate ar trebui să știm mai mult despre istoria noastră, despre cei care sunt străbunii noștri: dacii. Poate ar trebui să ne punem mai multe întrebări despre existența impunătoarelor statui de daci pe Arcul lui Constantin de la Roma. Poate ar trebui să ne punem întrebări despre celebra expresie „Noi suntem urmașii Romei”. Dar dacă nu suntem? Dacă suntem mai mult de-atât? Dacă suntem doar urmașii dacilor?

Un film foarte interesant și care pune întrebări la care, mai mult ca sigur, nu s-au dat încă toate răspunsurile.

 

Dacii – Adevăruri tulburătoare–Documentar 2012

Acum un an am fotografiat în mod special (plecasem la Roma cu acest gând) statuile reprezentându-i pe daci aflate pe Arcul lui Constantin. Sunt impresionante. Întrebarea pe care mi-am pus-o atunci și eu a fost chiar cea din film: de ce pe un monument care slăvea o victorie romană se aflau reprezentanții învinșilor? Și nu afișau deloc o atitudine de învinși. Nu am fost deloc convinsă de explicația că nu aveau alte statui și le-au pus pe cele deja existente.

Filmul a fost preluat de pe blogul lui Daniel Roxin. http://danielroxin.blogspot.com/2012/03/dacii-adevaruri-tulburatoare-film.html

De Crăciun

Click pe felicitare pentru a asculta întreaga urare.