Norma de predare văzută statistic. Fără oameni.

Să urcăm în statistici!Citesc de câtva timp tot felul de analize despre cum ar trebui să fie învățământul românesc și cum este de fapt. Avem ARACIP și ARACIS doar pentru a autoriza niște instituții de învățământ pentru care, anterior, nu s-au elaborat la nivel național nici un fel de criterii. Mai avem și alte instituții care ar trebui să se ocupe de sistemul educațional dar nu o fac. Și atunci când o fac rapoartele lor sunt …apă de ploaie. Nu le ia nimeni în serios sau în considerare. Tot timpul ne uităm în „curțile vecinilor europeni” și comparăm sistemele de învățământ. Uităm sau nici nu ne interesează că învățământul românesc a stat 50 de ani în comunism la un loc cu profesorii, cu prejudecățile, cu metodele învechite, cu tot.

Într-adevăr, în învățământul din România, multe lucruri nu sunt așa cum ar trebui să fie. Cu toate acestea, comparațiile cu alte state, mai ales cele occidentale și SUA, nu-și au rostul. La noi nu s-a reformat nimic iar sistemul este îngrozitor de învechit. Suntem în continuare dominați quasi-total de un învățământ informațional iar competențele enunțate la fiecare disciplină școlară rămân la stadiul de deziderat sau doar la nivel abstract. Elevul care termină gimnaziul este aproape un „analfabet” din multe puncte de vedere chiar dacă îl termină cu o medie …bună. În fond cam acesta e unicul criteriu (media foarte bună sau bună) pentru care este apreciat sau nu. Nu stăpânește arta comunicării, nu știe să inițieze și să realizeze un proiect, nu știe să se implice cu adevărat în acțiuni cu caracter de voluntariat, social, caritabil, etc. Pentru a urma un liceu sau un profil ascultă cel mai des de sfaturile părinților și nu prea are opțiuni personale. La ieșirea din liceu nu se poate angaja fiindcă nu deține, în fond, nici un fel de competențe reale. Dar…ne lăudăm în continuare că avem olimpici. Și-i avem.

Mai mult nu e niciodată sinonim cu mai bunȘi pentru profesori lucrurile stau cam la fel. Ani de zile s-a presupus că tot ceea ce vine …toamna de la minister profesorul poate să pună  în aplicare. Fără documentare, fără cursuri, fără să fie instruiți, profesorii s-au trezit de multe ori în situația de a învăța din mers și nu întotdeauna au reușit.

Actualmente ne îndreptăm cu pași repezi spre  mărirea normei didactice. Și probabil (sigur) că se va  realiza dar, sunt convinsă, ea nu va aduce nici un fel de câștig nici școlii, nici profesorilor și nici elevilor. Un profesor care, nemaiavând ore într-o școală, ar fi obligat să plece pentru completarea normei în 2-3 școli, este aproape sigur că nu va avea același randament iar uzura zilnică îi va afecta calitatea lecțiilor și poate chiar calitatea vieții. Pe mine mă îngrozește pur și simplu ușurința cu care guvernanții iau măsuri într-un domeniu atât de important cum este educația. Toți se uită doar la cum să mai storci niște bani de acolo de unde „nu se produce nimic”. Adică nu faci cuie, nu faci tablă, nu faci mașini, nu faci cârnați sau mai știu eu ce,  tăiem.

În ceea ce privește norma didactică de 22 sau chiar de 24 de ore situația este dramatică fiindcă învățământul românesc a făcut deja acest experiment cu 25-30 de ani în urmă. Condițiile de astăzi sunt însă total schimbate: profesorul sau învățătorul se află zilnic în fața a 25-30 de elevi câte 3-4-5 sau chiar 6 ore. Nu e vorba de a sta în fața strungului și a finisa o piesă sau de a introduce date statistice în calculator, e vorba de a – ți menține tonusul, de a oferi tuturor și în egală măsură aceleași cunoștințe, de a avea materialul didactic ajutător, de a avea acces la internet și informația actualizată de a avea banii necesari și aș putea să mă pierd în enumerări. Dacă în mediul urban cele de mai sus se mai pot realiza pentru mediul rural un profesor va trebui să meargă la 3, chiar 4, școli  în vreo 3 sate fără nimic din cele de mai sus fiindcă înțeleg că problema microbuzelor școlare nu s-a rezolvat. Elevii, la rândul lor, nu sunt toți la fel. La sat copiii încă mai muncesc, încă mai lipsesc de la școală (chiar abandonează școala), încă mai mânâncă prost, etc. Așa că profesorul nostru ar urma să plece dimineața devreme și să ajungă seara târziu la casa unde îl așteaptă o familie și copii. Cam cât va putea face asta?

În România există puține școli (oare există?) unde profesorii își pot permite să rămână peste program pentru a-și planifica lecții, a-și pune în aplicare proiecte, a se documenta în cadrul bibliotecii sau pe internet. Programul „Școală după școală” se va (probabil în viitorul îndepărtat) implementa dar nu cred că ne așteptăm să existe din toamna anului următor. Așa că alergatul pe la școli doar de dragul de a intra în primele locuri într- o eventuală statistică nu cred să ajute pe nimeni. Plecarea suplinitorilor necalificați din sistem poate părea un bun început dar obligarea celor rămași să meargă la 2-3 școli nu cred să fie soluția.

Aproape uitasem: salariile sunt atât de proaste încât nu plătesc munca depusă și nici nu o încurajează. Sunt doar umilința supremă.

 

Anunțuri

Boală de …sistem

                                       Sistemul de învățământ din România este bolnav. Și este bolnav, nu numai fiindcă nu mai face față noilor realități din societatea modernă ci, fiindcă nimeni nu i-a pus un diagnostic și nu crede că trebuie să-l trateze. Este bolnav fiindcă nimeni nu vede suferința și fiindcă toți cred că, dacă se vor face că nu observă, poate se va vindeca. Este bolnav fiindcă „părinții” săi au „altă treabă” și nu observă că lucrurile merg din ce în ce mai prost.

Toate diplomele și premiile elevilor olimpici (cu care ne lăudăm pe drept noi, românii) nu vor mai însemna la un moment dat nimic dacă restul sistemului nu va reuși să se pună pe picioare. Și după părerea mea nici acum nu înseamnă decât atât: că avem minți strălucite dar ele sunt…excepții. Oricât de sănătos a fost vreodată (demult?), boala poate să-l doboare.

Și boala are multe, foarte multe simptome pe care cei responsabili, se fac permanent că nu le observă: un minister (MECT) înțepenit și prăfuit care nu sprijină și nu îndrumă eficient nimic, nici (măcar) examenele naționale; un corp didactic alcătuit din sute de mii de oameni (și totuși insuficient) care an de an trăiește sub limita decenței (promovată asiduu de orice partid + guvern ce s-a succedat la putere) așteptând „pomenile” electorale și nu un salariu motivant, elevi aproape total neinteresați de școală și plictisiți în același timp de vechimea metodelor, materialelor, abordărilor pur teoretice și de materii inutile; părinți disperați și exasperați de alergatul pe la grădinițe/școli pentru înscrieri, de stresul permanent între îngrijirea  copiilor și  prezența la serviciu sau, mai rău, șomeri.

La toate acestea se adaugă încet și pe neobservate tarele societății capitaliste și a unei „democrații originale”, cum ne explica tovarășul Iliescu în urmă cu câțiva ani:

·         Fuga de școală. (mii de absențe motivate sau nu, reale sau nu, de la ciclul primar până la finalul liceului ) Ce să faci cu școala dacă exemplele din viața reală „spun” copiilor că nu au nevoie de ea?

·         Violența verbală și fizică, de nedescris,  între copii și chiar crime inimaginabile, la vârste inimaginabile…fiindcă mass-media și faimosul „rating” trebuie să „cucerească” publicul plătitor, uitând că nimeni n-a făcut vreo educație în acest sens adulților sau copiilor.

·         Copii cu copii sau fete devenite mame până să aibă înțelegerea responsabilității ce decurge din aducerea pe lume a unui copil. Ca să nu mai vorbim de sănătatea unui copil născut dintr-o mamă de 12,13,14 ani.

·         Lipsa acelui bun – simț care înlocuia cândva chiar cei 7 ani de acasă. Asta este valabil, din păcate, nu numai pentru mulți copii dar și pentru unele cadre didactice sau părinți.

·         Lipsa competiției la indiferent ce nivel de școlarizare și acesta nu ar fi răul cel mai mare. Lipsa imboldului de a învăța, pierderea curiozității, a dorinței de a ști. Și toate acestea sunt „omorâte”devreme, la grădiniță. Copilul învață să scrie și să citescă pe la 3-4 ani. În clasa I se plictisește groaznic și este diagnosticat frecvent, cu ADHD. Prin clasa a IV –a nu mai face față sarcinilor școlare fiindcă are de făcut acasă atâtea teme încât îi răpesc plăcerea de a merge la școală. Tema la matematică poate avea și câte 10 probleme din culegere iar la limba română depășește imaginația noastră de adulți.

·         Abandonul formal sau real al părinților. Părinții, preocupați de grija zilei de mâine, transferă, aproape inconștient și total, grija copilului, către școală. Așa ajung copiii să stea zile în șir singuri acasă în condițiile în care părinții muncesc de dimineață până seara. În acest timp ei se „îngrijesc” singuri și o fac cum cred de cuviință. Iau decizii de unii singuri și de cele mai multe ori, proaste. Vin la școală dar nimeni din familie nu-i întreabă ce fac acolo. Au grijă de ceilalți copii, frați sau surori. Rămân singuri acasă când părinții pleacă din localitate. O zi, o săptămână, mai mult, lăsând doar câte o vecină „să se mai uite ce fac”.

·       Abandonul real pune și mai multe probleme. Plecarea părinților la muncă în străinătate sau divorțul înseamnă traume de nedescris pentru copii, care ajung în situații critice și ajung chiar să se sinucidă. Iarăși…la vârste inimaginabile. Culmea este că, cei mai mulți părinți, nu ajung să înțeleagă cu ce se confruntă copilul lor, și nu realizează de ce acesta, la rândul său, nu e mai înțelegător, înțelept, nu vede consecințele faptelor sale etc.

Reversul medaliei nu va întârzia să apară în condițiile în care ceea ce (nu?) se face  an de an pentru învățământ, este derizoriu. Nici pentru părinți sau familie în general, statul nu face aproape nimic.

Dacă învățământul are nevoie de o schimbare totală de optică și de o reformă reală, pentru familie aceste schimbări ar trebui să înceapă cu sprijinul necondiționat al statului încă de la întemeierea ei. Probabil că una din cauzele principale ale divorțurilor este și faptul că, cele mai multe tinere familii, nu au unde să locuiască, nu au venituri suficiente, nu au speranțe pentru viitor. Când devin părinți, aceștia  ar trebui să nu mai aibă grija că, pe perioada cât stau acasă pentru îngrijirea copilului, nu vor avea cu ce să-și crească copiii și să ajungă prin tribunale (vezi legile strâmbe votate de parlamentarii noștri). Mai târziu, tinerii  părinți, ar trebui să-și știe copiii în siguranță, la grădiniță și la școală, să beneficieze în mod real și gratuit de sfatul unui psiholog, să poată alege chiar și forma de învățământ pe care să o urmeze copilul (de stat sau particular), copilul să poată trece într-o clasă superioară dacă are o inteligență peste medie, excepțională chiar, etc.  Statul să se preocupe de înființarea cabinetelor psihologice în școli și de existența unui consilier la care orice copil, părinte sau cadru didactic să poată apela.

Cred că există foarte multe de spus în acest domeniu și mai cred că subiectul este inepuizabil. De asemenea cred că nici măcar nu realizăm dimensiunile dezastrului ce se prefigurează. Cineva, un jurnalist, vorbea de colapsul sistemului de învățământ. Cred că este adevărat și mai cred că, actualmente, sistemul merge înainte doar din inerție.

Mă îngrozesc alegerile din noiembrie pentru că, de ani de zile, toți așteptăm ceva pentru fiecare domeniu. Ceva important ce ar fi trebuit să se întâmple și nu s-a întâmplat fiindcă, deși am avut încredere în promisiunile electorale, votul nostru a fost doar rampa de lansare pentru politicieni de 2 bani. Pe cine să votezi? Nici un partid nu și-a propus oamenii în Parlament ca să se impună pentru principiile sale, principii care ar trebui să-l definească.  Nimeni nu s-a zbătut pentru cei care au votat. Nimeni nu s-a arătat interesat de încrederea pe care noi am investit-o în ei.  Așteptările s-au dovedit deșarte. De 20 de ani.

În România, și dacă ar vota toți cei ce au acest drept, nu se va schimba nimic. Fiindcă nu avem opțiuni.

 

Serein'Art

From my heart to your heart

Yoga & me

Mintea nu are limite. Nici trupul.

Didia Saint - Georges

Lisette Georgescu: „Nu pleci în umbră Didie dragă, muzica ta va lumina sufletele noastre îndurerate astăzi când ne despărțim de tine.”

Justiție Oarbă

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum

EDUCAȚIA ZI DE ZI

Nici o zi fără educație...

Lia Muresan

*Fiecare om pe care îl întâlnesc în drumul meu imi este superior prin ceva. De aceea încerc să învăţ câte ceva pe lângă fiecare. (Sigmund Freud)

Sfaturi cosmetice

Sfaturi cosmetice pentru ingrijirea pielii

Chirurg Pediatru Cluj

Dr. Surd Adrian - medic specialist Chirurgie Pediatrica

No Justice

Fiat justitia, ruat caelum!

Dezvăluiri învăluite

FLUXURI DE IDEI ÎNVĂLUITE ŞI DEZVĂLUITE PRIN NEGURA GÂNDURILOR. INTERZIS CELOR CARE NU ÎNŢELEG NIMIC, DIN ORICE!

Gimnaziul Bassarabescu

„Nu pierdeți din vedere omenia! Mai 'nainte de orice, siliti-vă să prețuiți omenia. Fiți oameni!”- Ioan Alexandru Bassarabescu 30. XII.1870 - 29. III. 1952 - scriitor, profesor, om politic și de cultură, publicist, membru al Academiei Române.

MON FRANÇAIS

Apprendre autrement

CRONICA [R]

If you're walking through hell, keep walking.

Aquarelles

...din pasiune pentru pictură

PRO MUSIC

Educația muzicală în România

bassarabescu2en.wordpress.com/

Motto: „Education...for learning, for earning, for life”

Pro Educație Blog

Informație pentru educație

%d blogeri au apreciat asta: