90 de ani de la Marea Unire

 

Etichete Technorati: 1 Decembrie,România,Ziua Națională

MECT nu stă degeaba

Plecat spre sala de dezbateri.

                                                Campania electorală ia forme ciudate: Tăriceanu face proiecte grandioase, guvernul emite ordonanțe care anulează legi, dar… ministerul învățământului s-a gândit la noi, cadrele didactice. Așa că acum, înainte de alegeri, ne dă subiect de dezbătut. Următorul document este preluat de pe site-ul MECT și a apărut pe 12 noiembrie 2008.

PROIECT

„Anexa 1

Principii de evaluare a cadrelor didactice
Un nou sistem de evaluare trebuie sa aiba în vedere, în primul rând, performanta
realizata în clasa.
Schimbarea modului actual de evaluare presupune modificari concomitente si în
celelalte componente ale sistemului educational: managementul unitatilor de
învatamânt, salarizare diferentiata, rolul si structura inspectoratelor scolare si ale
consiliilor de administratie, accesul la gradele didactice, etc.
În actualul sistem de evaluare, responsabilitatea revine directorului, dar nu si puterea
de decizie. Reformarea evaluarii presupune atribuirea deciziei celui care are si
responsabilitatea.
Rolul inspectoratelor scolare se va limita la controlul calitatii procesului didactic prin
inspectii scolare la clasa si testari periodice.
Evaluarea cadrelor didactice trebuie sa tina seama nu numai de identitatea
profesionala a evaluatului, ci si de cea a evaluatorilor.
Pentru ca în evaluare intervin mai multi evaluatori, coordonarea interventiilor si
interpretarea rezultatelor trebuie sa fie atributul directorului.
Consiliul de administratie va încheia un contract cu directorul, în care vor fi stipulate
atributiile acestuia pe perioada mandatului.
În evaluarea cadrelor didactice trebuie sa fie luate în calcul criterii calitative, care
privesc atât procesul, cât si rezultatele.
Evaluarea cadrelor didactice trebuie sa porneasca de la progresul scolar. La începutul
anului scolar, elevii vor fi testati pe baza unor subiecte formulate la nivel national.
Rezultatele testelor vor fi punct de plecare pentru evaluarea ulterioara, interna si
externa.
Anexa 2
Criterii de evaluare a performantei didactice
Performanta didactica va fi evaluata prin:
Criterii de masurare a progresului scolar, exprimat prin:
• Evolutia notelor/calificativelor obtinute la evaluarile curente
• Rezultatele la evaluarile nationale raportate la cele de la clasa
• Rezultatele la testele initiale, raportate la rezultatele testelor curente, respectiv la cele
finale
Criterii privind implicarea cadrului didactic în institutia din care face parte, prin:
• Roluri asumate
• Activitati intra si extracurriculare
• Managementului clasei
• Parteneriate
• Activitati interdisciplinare
Criterii privind activitatea cadrului didactic din perspectiva elevilor, parintilor si a
comunitatii, prin:
• Evaluarea activitatii cadrului didactic de catre : consiliul de administratie, consiliul
profesoral, elevi, parintii elevilor si comunitate.
Criterii privind dezvoltarea profesionala a cadrului didactic si impactul acesteia
asupra progresului elevului si a performantei institutionale
• Formarea continua, de specialitate, metodica si manageriala, reflectata în modul de
proiectare si desfasurare a demersului didactic
• Aplicarea metodelor moderne de predare/ învatare, adaptate la nevoile clasei sau ale
elevului
• Contributia cadrului didactic la prestigiul unitatii de învatamânt
Propuneri, sugestii si puncte de vedere pot fi facute electronic la adresa
de email dezbateri@min.edu.ro sau la numarul de fax 021/312.47.19.”anunță la final MECT.

Etichete Technorati: dezbatere,performanta didactica,teste,cadrul didactic,elevi,parinti,profesori

Compensația morală a celor 50%

Citesc tot felul de articole în care se analizează precum despicarea firului în 4 sau teoria chibritului ceaușist, de ce nu se dau cei 50% profesorilor, sau  ce s-ar întâmpla dacă s-ar da. Povestea cu aruncarea în aer a economiei românești poate ar trebui scrisă pentru că mie deja îmi sună a „terorism infantil”. Cei drept unul de carton (ca și miliardarii noștri) care nu  poate speria nici un copil dacă ar fi  pusă pe post de Bau-bau. Toate analizele uită însă în acestă complicată ecuație un „fapt” aparent minor: oamenii din educație.

Oamenii din educație sunt oamenii care fac educația copiilor noștri azi, au făcut-o și ieri și o vor face probabil și mâine pentru că nu s-a inventat încă reforma peste noapte. Și nu faptul că există oameni și aici, în educație, s-a uitat ci faptul că, acei/acești oameni, nu sunt diferiți de restul societății românești. Unii sunt produsul(nu găsesc alt termen)  societății anilor de după revoluție. Ani grei pentru oricine dar mai ales ani de o confuzie totală, de o răsturnare a valorilor și de o bulversare a moralei și principiilor. Alții (mulți) au trăit în societatea comunistă și, după revoluție, n-au avut prea multe alternative (probabil deloc). Cei adaptabili s-au adaptat din mers, ceilalți și-au continuat viața și profesia așa cum au învățat. Nimeni nu i-a dat afară din învățământ și nici n-ar fi putut s-o facă. De ce ? Fiindcă an de an elevii noștri ar fi stat singuri în clase încercând zadarnic să se autoeduce (nici autoeducația nu s-a inventat la vârste atât de fragede). Și asta pentru că cei aleși să conducă acestă țară sunt la fel ca profesorii: au trăit în societatea amalgamată de după revoluție sau au trăit și au fost educați (mulți) în societatea comunistă. Și asta nu se uită ușor. Poate deloc, poate niciodată.

Cum să schimbi asta? Prin lecții de morală date de miniștrii? Prin analize și strategii date de Președintele țării? Prin disprețul cu care, de la Parlament în jos, oamenii tratează alți oameni?

Schimbarea ar fi trebuit să vină deja. Oamenii din învățământ și educație au așteptat-o și, se pare, s-au plictisit. De-asta par surzi și orbi la toate apelurile disperate  ale Primului-Ministru, ale (mai nou) Președintelui, ale guvernatorului Băncii Naționale, ale altor oameni care se pretind sau poate chiar sunt analiști politici.

De ce i-ar mai asculta oamenii din educație? Acesta este marele DE CE ? Disprețul cu care au fost tratați ani de zile (aproape 20), minciunile ce le-au fost servite de fiecare guvernare, creșterile salariale de mizerie, investițiile făcute în al 12-lea ceas în școli, asmuțirea altor categorii sociale  asupra lor, viețile de nababi ale unor funcționari (sau ce-or fi)  pentru care s-au găsit bani pe la guvern, și nu mai pot să enumăr fiindcă simt un fel de scârbă, nu cred că au avut darul să-i facă să privescă cu realism orice le-ar spune cineva. Și trebuie să recunosc au mare dreptate.

Nu poți să duci ani de zile o politică a mizeriei pentru unii și altă politică a favorurilor pentru alții și să te aștepți ca, tocmai cei pe care i-ai tratat cu dispreț, să te asculte.

Concluzia ar fi că, în acest moment, profesorii nu se luptă pentru cei 50% ci că aceștia reprezintă în ochii lor, acea fărâmă de compensație pe care o merită după ce au fost tratați mizerabil atâția ani. Și nimeni nu spune că asta ar face dreptate. Suntem însă ca la tribunal: după ce a stat după gratii, omul condamnat deși nu era vinovat, vrea ceva. Și singurul lucru care i se poate da sunt sunt banii. Nici asta nu este însă dreptate. Doar compensație.

Etichete Technorati: invațamânt,oamenii din educație,terorism,lecții de morală,schimbare,președintele,miniștri,elevi,educație,.

Reforma…sistemului

 

În data de 20 octombrie 2008  pe site-ul Președinției României a fost publicată strategia de modernizare a educației  sub titlul: „Educație și cercetare pentru societatea cunoașterii”. Acest document propune o nouă reformă în domeniul învățământului românesc. Documentul are cca. 40 de pagini și poate fi consultat la adresa: http://www.presidency.ro/sau http://www.presidency.ro/static/ordine/Educatie_si_Cercetare_pentru_Societatea_Cunoasterii.pdf

 

 

Citez din partea introductivă a documentului :

 

„În baza analizelor efectuate, afirmăm că, printr-un efort susţinut, până în 2015, putem şi trebuie să atingem următoarele obiective specifice:

 

1. Situarea performanţelor elevilor români la testele internaţionale (PISA, PIRLS,TIMSS) în topul primelor 10 ţări ale lumii;

2. Plasarea a cel puţin 3 universităţi româneşti în topul primelor 500 de universităţi din lume;

3. Creşterea de 5 ori a producţiei ştiinţifice şi triplarea indicelui global de inovare, ceea ce ne-ar permite să atingem media actuală a UE la aceşti indicatori;

4. Reducerea ratei de părăsire prematură a sistemului de educaţie sub 5% (acum este de 23,6%);

5. Eliminarea diferenţelor esenţiale dintre învăţământul rural şi cel urban, dintre oportunităţile de învăţare oferite grupurilor dezavantajate (grupuri minoritare, copii cu nevoi speciale etc.) şi cele oferite majorităţii;

6. Transformarea educaţiei permanente într-o practică socială curentă la nivelul fiecărei instituţii, publice sau private. Creşterea până la 20% a ratei de participare a adulţilor la educaţia permanentă;

7. Transformarea corpului didactic într-o elită profesională a naţiunii;

8. Centrarea şcolii pe nevoile beneficiarului (elevi/studenţi, angajatori, comunitate);

9. Alocarea a cel puţin 7% din PIB pentru educaţie şi cercetare şi condiţionarea cuantumului resurselor alocate unităţilor din sistem de rezultatele efectiv obţinute.”

Boală de …sistem

                                       Sistemul de învățământ din România este bolnav. Și este bolnav, nu numai fiindcă nu mai face față noilor realități din societatea modernă ci, fiindcă nimeni nu i-a pus un diagnostic și nu crede că trebuie să-l trateze. Este bolnav fiindcă nimeni nu vede suferința și fiindcă toți cred că, dacă se vor face că nu observă, poate se va vindeca. Este bolnav fiindcă „părinții” săi au „altă treabă” și nu observă că lucrurile merg din ce în ce mai prost.

Toate diplomele și premiile elevilor olimpici (cu care ne lăudăm pe drept noi, românii) nu vor mai însemna la un moment dat nimic dacă restul sistemului nu va reuși să se pună pe picioare. Și după părerea mea nici acum nu înseamnă decât atât: că avem minți strălucite dar ele sunt…excepții. Oricât de sănătos a fost vreodată (demult?), boala poate să-l doboare.

Și boala are multe, foarte multe simptome pe care cei responsabili, se fac permanent că nu le observă: un minister (MECT) înțepenit și prăfuit care nu sprijină și nu îndrumă eficient nimic, nici (măcar) examenele naționale; un corp didactic alcătuit din sute de mii de oameni (și totuși insuficient) care an de an trăiește sub limita decenței (promovată asiduu de orice partid + guvern ce s-a succedat la putere) așteptând „pomenile” electorale și nu un salariu motivant, elevi aproape total neinteresați de școală și plictisiți în același timp de vechimea metodelor, materialelor, abordărilor pur teoretice și de materii inutile; părinți disperați și exasperați de alergatul pe la grădinițe/școli pentru înscrieri, de stresul permanent între îngrijirea  copiilor și  prezența la serviciu sau, mai rău, șomeri.

La toate acestea se adaugă încet și pe neobservate tarele societății capitaliste și a unei „democrații originale”, cum ne explica tovarășul Iliescu în urmă cu câțiva ani:

·         Fuga de școală. (mii de absențe motivate sau nu, reale sau nu, de la ciclul primar până la finalul liceului ) Ce să faci cu școala dacă exemplele din viața reală „spun” copiilor că nu au nevoie de ea?

·         Violența verbală și fizică, de nedescris,  între copii și chiar crime inimaginabile, la vârste inimaginabile…fiindcă mass-media și faimosul „rating” trebuie să „cucerească” publicul plătitor, uitând că nimeni n-a făcut vreo educație în acest sens adulților sau copiilor.

·         Copii cu copii sau fete devenite mame până să aibă înțelegerea responsabilității ce decurge din aducerea pe lume a unui copil. Ca să nu mai vorbim de sănătatea unui copil născut dintr-o mamă de 12,13,14 ani.

·         Lipsa acelui bun – simț care înlocuia cândva chiar cei 7 ani de acasă. Asta este valabil, din păcate, nu numai pentru mulți copii dar și pentru unele cadre didactice sau părinți.

·         Lipsa competiției la indiferent ce nivel de școlarizare și acesta nu ar fi răul cel mai mare. Lipsa imboldului de a învăța, pierderea curiozității, a dorinței de a ști. Și toate acestea sunt „omorâte”devreme, la grădiniță. Copilul învață să scrie și să citescă pe la 3-4 ani. În clasa I se plictisește groaznic și este diagnosticat frecvent, cu ADHD. Prin clasa a IV –a nu mai face față sarcinilor școlare fiindcă are de făcut acasă atâtea teme încât îi răpesc plăcerea de a merge la școală. Tema la matematică poate avea și câte 10 probleme din culegere iar la limba română depășește imaginația noastră de adulți.

·         Abandonul formal sau real al părinților. Părinții, preocupați de grija zilei de mâine, transferă, aproape inconștient și total, grija copilului, către școală. Așa ajung copiii să stea zile în șir singuri acasă în condițiile în care părinții muncesc de dimineață până seara. În acest timp ei se „îngrijesc” singuri și o fac cum cred de cuviință. Iau decizii de unii singuri și de cele mai multe ori, proaste. Vin la școală dar nimeni din familie nu-i întreabă ce fac acolo. Au grijă de ceilalți copii, frați sau surori. Rămân singuri acasă când părinții pleacă din localitate. O zi, o săptămână, mai mult, lăsând doar câte o vecină „să se mai uite ce fac”.

·       Abandonul real pune și mai multe probleme. Plecarea părinților la muncă în străinătate sau divorțul înseamnă traume de nedescris pentru copii, care ajung în situații critice și ajung chiar să se sinucidă. Iarăși…la vârste inimaginabile. Culmea este că, cei mai mulți părinți, nu ajung să înțeleagă cu ce se confruntă copilul lor, și nu realizează de ce acesta, la rândul său, nu e mai înțelegător, înțelept, nu vede consecințele faptelor sale etc.

Reversul medaliei nu va întârzia să apară în condițiile în care ceea ce (nu?) se face  an de an pentru învățământ, este derizoriu. Nici pentru părinți sau familie în general, statul nu face aproape nimic.

Dacă învățământul are nevoie de o schimbare totală de optică și de o reformă reală, pentru familie aceste schimbări ar trebui să înceapă cu sprijinul necondiționat al statului încă de la întemeierea ei. Probabil că una din cauzele principale ale divorțurilor este și faptul că, cele mai multe tinere familii, nu au unde să locuiască, nu au venituri suficiente, nu au speranțe pentru viitor. Când devin părinți, aceștia  ar trebui să nu mai aibă grija că, pe perioada cât stau acasă pentru îngrijirea copilului, nu vor avea cu ce să-și crească copiii și să ajungă prin tribunale (vezi legile strâmbe votate de parlamentarii noștri). Mai târziu, tinerii  părinți, ar trebui să-și știe copiii în siguranță, la grădiniță și la școală, să beneficieze în mod real și gratuit de sfatul unui psiholog, să poată alege chiar și forma de învățământ pe care să o urmeze copilul (de stat sau particular), copilul să poată trece într-o clasă superioară dacă are o inteligență peste medie, excepțională chiar, etc.  Statul să se preocupe de înființarea cabinetelor psihologice în școli și de existența unui consilier la care orice copil, părinte sau cadru didactic să poată apela.

Cred că există foarte multe de spus în acest domeniu și mai cred că subiectul este inepuizabil. De asemenea cred că nici măcar nu realizăm dimensiunile dezastrului ce se prefigurează. Cineva, un jurnalist, vorbea de colapsul sistemului de învățământ. Cred că este adevărat și mai cred că, actualmente, sistemul merge înainte doar din inerție.

Mă îngrozesc alegerile din noiembrie pentru că, de ani de zile, toți așteptăm ceva pentru fiecare domeniu. Ceva important ce ar fi trebuit să se întâmple și nu s-a întâmplat fiindcă, deși am avut încredere în promisiunile electorale, votul nostru a fost doar rampa de lansare pentru politicieni de 2 bani. Pe cine să votezi? Nici un partid nu și-a propus oamenii în Parlament ca să se impună pentru principiile sale, principii care ar trebui să-l definească.  Nimeni nu s-a zbătut pentru cei care au votat. Nimeni nu s-a arătat interesat de încrederea pe care noi am investit-o în ei.  Așteptările s-au dovedit deșarte. De 20 de ani.

În România, și dacă ar vota toți cei ce au acest drept, nu se va schimba nimic. Fiindcă nu avem opțiuni.

 

Cursuri practice de …ineficiență

Problema universităților românești care nu renunță, în secolul XXI-anul 2008, la cursurile teoretice  nu e nouă. E atât de veche încât  s-au plictisit de ea până și profesorii universitari.  Din păcate pentru noi,  profesorii universitari trebuie să iasă la pensie de acolo, studenții trebuie să învețe acolo, universitățile trebuie să aibă studenți iar profesorii trebuie să aibă lefuri (poate prea mari raportate la eficiență?).

Fenomenul nu se manifestă doar la nivelul universităților ci și în învățământul preuniversitar unde de ani de zile se introduc opționale (pe care nimeni nu le solicită, respectiv nici elevii, nici părinții) pentru ca unii profesori să aibă catedre. Uneori acestea sunt de-a dreptul aberante: de ce ar dori un elev de clasa a V – a să facă un opțional despre gramatica limbii engleze?

Și dacă în Universități funcționează autonomia universitară, în învățământul preuniversitar funcționează un fel de milă sau de ajutor social. „Cum să plece săracul/săraca pentru o/două ore la altă școală?” Sigur că există și situații reale și care răspund unor necesități practice dar acestea sunt puține.

Restructurarea și eficientizarea catedrelor în învățământul preuniversitar nu ar face decât să ofere tuturor cadrelor didactice și alte oportunități dar, în același timp, ar oferi și elevilor/părinților posibilitatea reală de a-și alege un opțional. Acesta ar trebui prezentat elevilor și părinților,  profesorul ar trebui să demonstreze  calități de pedagog și o anumită pasiune  pentru a obține acel opțional. Sau să existe posibilitatea de a putea alege din mai multe opționale.  Actualmente nici un elev din învățământul preuniversitar nu poate alege nimic, dispărând astfel esența opționalului: aceea de a opta.

De ce nu poate alege asta e o altă poveste. În primul rând pentru că, dacă un opțional este ales doar de vreo câțiva elevi, acela nu se poate realiza. Dacă îl aleg vreo 15 elevi (aprox. jumătate de clasă) orarul unei școli va fi puțin dat peste cap și spațiul (și așa insuficient) va fi o problemă. Să ne imaginăm că există vreo 5 opționale și le aleg cca. 75 de elevi, adică minimum. Dificultățile de încadrare în orar, de spațiu pentru desfășurarea acestora, de aducere a profesorilor în afara orelor propriu – zise sunt deja majore. Același lucru se întâmplă cu religia de exemplu (pentru care elevii pot opta).

Elevii care nu doresc să participe la orele de religie (fiind de altă confesiune sau pentru că părinții sunt atei) au 2 opțiuni propriu – zise: 1. Să plece de la ora de religie, în cazul în care ora e ultima sau să nu vină dacă e prima. 2. Să rămână în clasă în timpul orei de religie, deși a făcut cerere să nu participe. În ultima situație profesorul nu poate(prin regulament) să-l lase să părăsească sala de clasă pe perioada cursurilor chiar dacă nu face religie. Deci, unde e opțiunea? Nicăieri. Și, în fond, poate opta „obligatoriu”să rămână în clasă.

Revenind la problema universităților trebuie spus că acestea (probabil tot din considerente de umplere a golurilor din catedre) realizează și cursuri de formare pentru profesorii din învățământul preuniversitar. Cu aceeași ineficiență. Și profesorii plătesc cu bani grei aceste cursuri și sunt obligați să le facă fiindcă fac parte, chipurile, din perfecționarea lor.

Va urma…