„To be or not to be,… ” plagiat?

Titlul e o parafrază  „To be or not to be,...”[1] 

De ani buni societatea românească se „luptă” la propriu și la figurat cu plagiatul. Plagiatul e ca o plagă și foarte probabil că și originea comună a numelui ne spune multe.

Cuvântul „plagiat“ vine din latinescul „plagium“, care se traduce prin „a vinde altora sclavi furați sau care nu aparțin vânzătorului“. Termenul și-a păstrat până acum sensul originar, pentru că el este, din punct de vedere semantic, sinonim cu furt. https://ro.wikipedia.org/wiki/Plagiat

Definițiile din DEX nu lasă loc de interpretări dar cei care au plagiat au întotdeauna explicații. Oricum am da-o plagiatul e o „pacoste, calamitate, o nenorocire, un flagel” fiindcă cei care nu pot emite idei originale se afișează fără pic de rușine (oare ce-o mai fi și asta?) cu ideile altora și doar că nu ne obligă să îi considerăm niște artiști sau savanți. Culmea e că au și reușit mulți ani și în fața multora!

Din DEX:

PLAGIÁ, plagiez, vb. I. Tranz. A-și însuși, a copia total sau parțial ideile, operele etc. cuiva, prezentându-le drept creații personale; a comite un furt literar, artistic sau științific. [Pr.: -gi-a] – Din fr. plagier. Sursa: DEX ’09 (2009) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

PLÁGĂ,plăgi,s. f.1. Leziune a țesuturilor corpului, provocată accidental (arsură, tăietură etc.) sau pe cale operatorie; rană. 2. Situație nenorocită, pacoste, calamitate, nenorocire, flagel. – Din lat.plaga. Sursa: DEX ’98 (1998) | Adăugată de oprocopiuc | Semnalează o greșeală | Permalink

De când cu moda masterelor făcute după facultate, pentru unii doar de dragul de a mai sta vreo 4-5 ani „studenți” la facultăți multe (crezând într-o sporire a inteligenței atestată de diplome), s-au înmulțit și plagiatele mai ceva ca ciupercile după ploaie. Înmulțirea asta are legătură și cu doctoratele unor politicieni, primari, ofițeri sau generali sau mai știu eu ce indivizi care nu se simțeau „împliniți” fără doctoratul din CV. Exemplul lor a fost „farul călăuzitor” pentru sutele (să zic miile?) de discipoli.

 

Exemplificare personală a plagiatului.

 

Ar fi nedrept să-i judcăm pe toți cei cu diverse lucrări de licență sau de doctorat, articole științifice sau lucrări în colaborare după metoda că au plagiat fiindcă voiau să termine mai repede sau se apropia termenul limită și ei nu aveau lucrarea gata. Nuuuuuuu! Nici vorbă!

Originea plagiatului se află adânc, în școală, în toate referatele mai mari sau mai mici, mai superficiale sau mai documentate, prezentate de elevi la îndemnul unor profesori începând chiar cu clasele gimnaziale. La liceu treaba merge deja strună fiindcă elevii au învățat metoda copy/paste avansată: scriu, pardon!, copiază paragrafe din diverse surse, strecoară greșeli minore, schimbă titlul, inserează câteva cuvinte care par comentarii personale, etc. La facultate nu cred că mai insistă nimeni ca lucrarea sau referatul să fie originale fiindcă mulți (nu toți) studenți, nu-i așa?, nu au timp.

La vârste înaintate treaba cu plagiatul stă altfel. Omul hotărât să meargă și să „câștige” titlul de doctor în …ceva (nu prea contează în ce!) se pune pe treabă și își „ia” un conducător de doctorat (un fel de șofer care răspunde dacă mașina, scuze!, doctoratul nu merge bine). El trebuie să știe tot, inclusiv de unde a scris autorul, de unde ar fi citit (la o adică), dacă există niște legi care îi dau voie la plagiat sau nu (deși astea, legile, nu par a fi foarte importante), dacă …tot.

Era digitală în învățământul românesc

Chiar dacă a sosit târziu și s-a „născut” cu greu, era digitală a învățământului românesc este aici. O adeptă, din fire, a noilor tehnologii și a utiilizării  calculatorului în predare și învățare, visam la această eră în școlile românești. Chiar acum câțiva ani obișnuiam să le spun elevilor mei că abia aștept ziua în care ei toți vor avea pe bănci un laptop sau o tabletă și vom face o oră de muzică „ca-n povești”.  Elevii, bineînțeles, nu credeau că ziua asta va sosi vreodată și, drept să spun, nici eu nu prea credeam cu ritmul de melc pe care învățământul nostru îl avea și încă îl mai are.

Încă de pe atunci studiam site-urile altor ministere ale învățământului și educației din alte țări și descopeream că acolo, elevii, părinții, educatorii sau oricine altcineva puteau accesa manuale, auxiliare, cărți sau informații pentru școală.

Nu pot decât să mă bucur că elevii noștri ajung la aceste tehnologii și că studiază la școală pe manuale care sunt și vor fi mult mai aproape de un învățământ  performant.  Ce-i drept „cu o floare nu se face primăvară” și manualele digitale nu au „sosit” încă la toți elevii și probabil mai sunt mulți care nu vor avea acces la ele, dar au apărut semne bune. Nici celelalte manuale nu au sosit dar să sperăm că editurile și MEN nu vor mai fi într-o permanentă „gâlceavă” din care păgubiți să fie elevii.

Am răsfoit câteva din aceste manuale (la  http://www.manuale.edu.ro/) și cred că elevilor le va fi mult mai ușor să învețe după ele, ca să nu mai vorbim despre ușurința cu care, sper curând, își vor transporta ghiozdanul. Cel mai mult mă bucur că toți cei implicați în procesul educativ, direct sau indirect, vor putea avea acces la aceste manuale și cărți pentru că cel mai dificil se dovedea a fi în trecut accesul la informația cu care puteai să-l ajuți pe copil, atunci când nu înțelegea ceva.

Azi mă declar optimistă și aștept să apară cât mai curând astfel de manuale pentru toți anii de studiu.

Ne „vedem” radio

Update:

Marți, 19 noiembrie 2013 la  ora 22:20
„Idei in nocturna – Blogcultura”  cu Florin Vasiliu
Invitată prof. Cristina Prodan, autoarea blogului Pro Educaţie, la adresa www.educaţia.wordpress.com. Talk show cultural” – partea a II -a
RRC se poate urmări la radio sau pe internet la adresa http://www.radioromaniacultural.ro

---

Toți cei care sunt cititori fideli ai acestui blog sau doar vremelnici trecători pe aici, sunt invitați să asculte mâine seară, marți 12 noiembrie, la ora 22.20, la Radio România Cultural, o emisiune dedicată fenomenului numit blog. Emisiunea este realizată de d-nul Florin Vasiliu și se numește „Idei în nocturnă – Blogcultura”.

Întrucât eu sunt o fidelă ascultătoare a radioului, mai ales în mașină, am acceptat de curând invitația de a participa la emisiune și vă invit să (re)descoperiți cu toții această plăcere și să faceți cunoștință cu ideile mele care au condus la nașterea acestui blog în urmă cu 5 ani.

Deci, ne „vedem” la radio, marți 12 noiembrie 2013. Pentru mai multe amănunte vizitați site-ul RRC la adresa de mai jos:

http://www.radioromaniacultural.ro/grilas/program/2013-11-12/2/true

Mulțumesc pe această cale d-nului Florin Vasiliu – realizator al emisiunii, atât pentru încrederea acordată mie și blogului meu, cât și pentru seriozitatea cu care a tratat subiectul propus.

2012 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2012 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

19,000 people fit into the new Barclays Center to see Jay-Z perform. This blog was viewed about 110,000 times in 2012. If it were a concert at the Barclays Center, it would take about 6 sold-out performances for that many people to see it.

Click aici pentru a vedea raportul complet.

Facebook ar trebui să intre în R.O.F.U.Î.P.?

Acest articol face parte, de fapt, tot din  seria „ce mai poate profesorul să facă”. Păi …să vedem…

Să facă ordine în relațiile dintre elevi de pe facebook. Cam așa s-ar traduce solicitările părinților care se prezintă la școală pentru a reclama sau divulga (?) comportamentul unor elevi pe cunoscuta rețea de socializare. „Vorbesc”/scriu vulgar, obscen, postează tot felul de fotografii care le aparțin sau nu, fac publice întâmplări de la școală sau de acasă, din parc sau din tabere, de la banchet sau de prin baruri, etc.

După ce s-au asigurat (uneori cam prea vehement) că dirigintele și conducerea școlii cunosc problema ivită pe facebook, părinții așteaptă și măsuri sau pedepse pentru elevul care a produs nefericitul eveniment.

Pentru școală aici apar probleme de altă natură care, după părerea mea, nu sunt decât în mică măsură de competența instituției. Analizarea comportamentului unui elev pe internet este o problemă dificilă și nu întotdeauna are sorți de izbândă. Sigur, regulamentul școlar prevede că elevul trebuie să aibă un comportament exemplar în școală și în afara ei dar…complicata lume a internetului nu beneficiază de nici un articol în acest regulament.

Pe de altă parte, un comportament nedemn de un elev și care implică agresivitate verbală, jigniri grosolane sau publicarea de informații false despre alți elevi, nu trebuie trecut cu vederea.

Ce te faci însă dacă, la un moment dat (moment care se prefigurează a veni curând), se vor ivi zeci sau sute de astfel de situații? Cum poți acționa ținând cont că nu poți încălca anumite drepturi ale elevului? Cum poți cerceta ce se află acolo, în lumea virtuală? Cât de corect poți fi? Cât timp va lua conducerii școlii sau dirigintelui să afle cum stau lucrurile de fapt? Care ar fi măsurile corecte? Dacă afli după aceea că un alt elev procedase la fel dar pe el nu l-ai sancționat? Și cred că întrebările nu se opresc aici.

După cum bine se observă părinții așteaptă soluții, măsuri și sancțiuni de la instituția școlii. Nici un moment nu se gândesc părinții că acel copil, care se află în responsabilitatea lor, are un cont pe Facebook de ani de zile, deși la vârsta lui (10 –13, 14  ani) intrarea pe o rețea de socializare cade aproape în exclusivitate în responsabilitatea părinților.  De ce are copilul cont pe facebook la o vârstă la care ar trebui să „socializeze” cu prietenii la o minge, la un șotron, la o joacă prin parcul din cartier?  De ce părinții nu l-au instruit cât de important și în același timp periculos e internetul de acest fel? De ce vin părinții să reclame școlii ceva ce ar trebui să discute în familie? De ce nu se adresează poliției?

Un răspuns la aceaste întrebări ar fi: fiindcă poți să-ți faci cont pe Facebook și dacă ai doar 3 ani. Poți să scrii orice vârstă vrei, nimeni nu controlează asta. Nici măcar părinții. Adică cei cu care copilul stă, cei de care copilul depinde, cei cărora le incumbă enorma responsabilitate pentru educarea și formarea lui. Deși există, în majoritatea cazurilor, părinți responsabili în legătură cu creșterea și educarea propriilor copii, când vine vorba de internet puțini se pot lăuda că știu cu adevărat ce face copilul lor în imensa lume virtuală. 

La o ședință cu părinții clasei, în urmă cu vreun an, am ales ca temă „Internetul și pericolele acestuia pentru copii/elevi”. Acolo am constatat că un procent semnificativ de părinți, din cei vreo 20 veniți, habar nu avea ce face propriul copil pe internet pretextând cel mai des „eu de-abia mă pricep să-l deschid (calculatorul)”.

Sigur că erau și vreo 2-3 care știau într – adevăr ce face copilul și chiar aveau metode de control asupra navigării lui pe internet. Asta însă era excepția și nu regula. Cea mai periculoasă însă mi s-a părut atitudinea de la finalul întâlnirii, din care reieșea că nu aveau să schimbe această situație considerând că „el (copilul) știe mai bine ce face acolo”.

ROFUÎP nu are prevederi speciale pentru părinți. Singurul capitol dedicat lor este capitolul V –  Dispoziții generale –  cu 3 articole (din care rezultă că au vreo două drepturi și vreo două obligații și că ar trebui să asigure frecvența școlară a elevului) după care urmează înșiruirea îndatoririlor comitetului de părinți. În aceste condiții părinții se simt probabil îndreptățiți să solicite școlii luarea de măsuri sau soluționarea unor situații foarte diverse și din ce în ce mai neobișnuite.

Extras din ROFUÎP

„CAPITOLUL V
PĂRINŢII
Secţiunea 1
Dispoziţii generale
Art.45. (1) Părinţii/tutorii legali au dreptul şi obligaţia de a colabora cu unitatea de învăţământ, în vederea realizării obiectivelor educaţionale.
(2) Părinţii/tutorii legali au obligaţia ca, cel puţin o dată pe lună, să ia legătura cu învăţătorul/dirigintele pentru a cunoaşte evoluţia copilului lor.
(3) Părintele, tutorele legal instituit sau susţinătorul legal sunt obligaţi, conform legii, să asigure frecvenţa şcolară a elevului în învăţământul obligatoriu.”

În acest context cred că regulamentul școlar, deja depășit la această oră (anul de publicare fiind 2005), ar trebui să aibă o altă structură și capitole detaliate referitoare la o largă paletă de situații care se ivesc zilnic în școli și care nu pot fi soluționate decât apelând la măsurile prevăzute în acest document.

Altfel, în curând, ne vom lupta cu „morile de vânt” ale unui Don Qijote autohton în toate instituțiile școlare din România, dacă cumva nu o facem deja.