„To be or not to be,… ” plagiat?

Titlul e o parafrază  „To be or not to be,...”[1] 

De ani buni societatea românească se „luptă” la propriu și la figurat cu plagiatul. Plagiatul e ca o plagă și foarte probabil că și originea comună a numelui ne spune multe.

Cuvântul „plagiat“ vine din latinescul „plagium“, care se traduce prin „a vinde altora sclavi furați sau care nu aparțin vânzătorului“. Termenul și-a păstrat până acum sensul originar, pentru că el este, din punct de vedere semantic, sinonim cu furt. https://ro.wikipedia.org/wiki/Plagiat

Definițiile din DEX nu lasă loc de interpretări dar cei care au plagiat au întotdeauna explicații. Oricum am da-o plagiatul e o „pacoste, calamitate, o nenorocire, un flagel” fiindcă cei care nu pot emite idei originale se afișează fără pic de rușine (oare ce-o mai fi și asta?) cu ideile altora și doar că nu ne obligă să îi considerăm niște artiști sau savanți. Culmea e că au și reușit mulți ani și în fața multora!

Din DEX:

PLAGIÁ, plagiez, vb. I. Tranz. A-și însuși, a copia total sau parțial ideile, operele etc. cuiva, prezentându-le drept creații personale; a comite un furt literar, artistic sau științific. [Pr.: -gi-a] – Din fr. plagier. Sursa: DEX ’09 (2009) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

PLÁGĂ,plăgi,s. f.1. Leziune a țesuturilor corpului, provocată accidental (arsură, tăietură etc.) sau pe cale operatorie; rană. 2. Situație nenorocită, pacoste, calamitate, nenorocire, flagel. – Din lat.plaga. Sursa: DEX ’98 (1998) | Adăugată de oprocopiuc | Semnalează o greșeală | Permalink

De când cu moda masterelor făcute după facultate, pentru unii doar de dragul de a mai sta vreo 4-5 ani „studenți” la facultăți multe (crezând într-o sporire a inteligenței atestată de diplome), s-au înmulțit și plagiatele mai ceva ca ciupercile după ploaie. Înmulțirea asta are legătură și cu doctoratele unor politicieni, primari, ofițeri sau generali sau mai știu eu ce indivizi care nu se simțeau „împliniți” fără doctoratul din CV. Exemplul lor a fost „farul călăuzitor” pentru sutele (să zic miile?) de discipoli.

 

Exemplificare personală a plagiatului.

 

Ar fi nedrept să-i judcăm pe toți cei cu diverse lucrări de licență sau de doctorat, articole științifice sau lucrări în colaborare după metoda că au plagiat fiindcă voiau să termine mai repede sau se apropia termenul limită și ei nu aveau lucrarea gata. Nuuuuuuu! Nici vorbă!

Originea plagiatului se află adânc, în școală, în toate referatele mai mari sau mai mici, mai superficiale sau mai documentate, prezentate de elevi la îndemnul unor profesori începând chiar cu clasele gimnaziale. La liceu treaba merge deja strună fiindcă elevii au învățat metoda copy/paste avansată: scriu, pardon!, copiază paragrafe din diverse surse, strecoară greșeli minore, schimbă titlul, inserează câteva cuvinte care par comentarii personale, etc. La facultate nu cred că mai insistă nimeni ca lucrarea sau referatul să fie originale fiindcă mulți (nu toți) studenți, nu-i așa?, nu au timp.

La vârste înaintate treaba cu plagiatul stă altfel. Omul hotărât să meargă și să „câștige” titlul de doctor în …ceva (nu prea contează în ce!) se pune pe treabă și își „ia” un conducător de doctorat (un fel de șofer care răspunde dacă mașina, scuze!, doctoratul nu merge bine). El trebuie să știe tot, inclusiv de unde a scris autorul, de unde ar fi citit (la o adică), dacă există niște legi care îi dau voie la plagiat sau nu (deși astea, legile, nu par a fi foarte importante), dacă …tot.