EMINESCU – cel mai frumos remember

Mihai Eminescu 15 ian. 1850 -15 iun. 1889

E 15 ianuarie 2017.

Mihai Eminescu ar trebui să fie omniprezent. Pentru că este aniversarea lui. Și a noastră.

În secolul trecut, prin anii ’60 -’70, liceenii de atunci aveau în programa școlară studierea operei eminesciene. Sigur că ea există și în programele actuale dar, se pare, Eminescu, a devenit doar un „banal” poet printre mulți alții, așa cum citeam acum câteva zile prin multe reviste și ziare online. 

Nu știu în ce moment noi, românii, am uitat să ne valorizăm geniile, dar știu că instituțiile care se „ocupă” cu asta nu fac nimic pentru această uitare. Probabil există prea multe orgolii în viață în lumea scriitoricească românească și ele nu pot sta la suprafață dacă Eminescu stă deasupra.

Dar să revenim! Pe atunci (anii ’70 cum spuneam) profesoara noastră de limba română ne-a dat ca temă pentru acasă învățarea  pe dinafară a unui fragment din „Luceafărul” lui Eminescu. Și nu un fragment oarecare ci era vorba de o jumătate din poezie: prima sau a doua. Asta însemna că fiecare elev își putea alege doar vreo 45-50 de strofe de învățat!

Tuturor ni s-a părut că profesoara vrea musai să ne strice mediile fiindcă nu credeam să putem învăța cele 50 de strofe în vreo 3 zile cât aveam la dispoziție. Dar, spre surprinderea noastră (și cred că și a profesoarei), am putut. În ziua în care a trebuit să recităm toți, la oră, partea pe care o alesesem doar vreo 2-3 dintre noi nu au putut face asta. Și versurile lui Eminescu răsunând în sala de clasă ne-au făcut părtași la poemul lui de dragoste și toți ne identificam cu sentimentele poetului cu fiecare recitare a unui coleg. Și ne-a rămas în suflet Eminescu. Și apoi „Dorința”, „La steaua”, „Glossă”, „Ce te legeni”, „Lacul”,…ca să nu mai spun de toate poeziile pe care le-am cântat prin natura profesiei mele.

Mie mi-a plăcut întotdeauna partea în care Hyperion îi cere Demiurgului să-l facă om, nu numai pentru că Eminescu reușește să ne transpună doar în câteva versuri în universul infinit, dar ne descrie fantastic două lumi, incompatibile, fiecare cu frumusețea ei. De neatins pentru om sau pentru geniu.

Luceafărul

”…

Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger ne’ntrerupt
Rătăcitor prin ele.

Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor
Ca nişte mări, de-a-notul…
El zboară, gând purtat de dor,
Pân’ piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.

Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.

– De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Şi lăudat pe veci să fii
Pe-a lumii scară-ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice preţ
Dar dă-mi o altă soarte,
Căci tu izvor eşti de vieţi
Şi dătător de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire…

Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos…
Şi din repaos m-am născut,
Mi-e sete de repaos.

– Hyperion, ce din genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;

Tu vrei un om să te socoţi
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni.

Ei numai doar durează-n vânt
Deşerte idealuri –
Când valuri află un mormânt,
Răsar în urmă valuri;

Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp, nici loc
Şi nu cunoaştem moarte.

Din sânul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare;

Părând pe veci a răsări,
Din urmă moartea-l paşte,
Căci toţi se nasc spre a muri
Şi mor spre a se naşte.

Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvântul meu dentâi –
Să-ţi dau înţelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă să arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în bucăţi
Să-l faci împărăţie.

Îţi dau catarg lângă catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate…

Şi pentru cine vrei să mori?
Întoarce-te, te-ndreaptă
Spre-acel pământ rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.

…”

Ziua Națională a României

La mulți ani, România!

 

 

 

 

 

 Treceți, batalioane române, Carpații!

Technorati Tags: Ziua Națională, 1 decembrie 2010, România