„Somnul n(r)ațiunii naște monștri”

Mă gândesc cu groază că, în fiecare zi din anii ce vor veni, voi fi obligată să aflu prin intermendiul televiziunilor de orice fel (care nu au nici un fel de jenă în a transpune pe ecran cele mai intime gânduri, sentimente, organe sau declarații), noi întâmplări din lumea învățământului românesc. O lume care devine pe zi ce trece mai aberantă și din perspectiva mass-mediei, o lume în care nu se mai regăsește respectul, onoarea, cinstea, demnitatea, umanul.

Se vorbește/dezbate cu o ușurință criminală despre viol, dragoste interzisă, copii născuți de eleve de 11,12,13,14 ani, relații amicale sau sexuale între (teoretic) profesori și elevi, iubiri pătimașe sau chiar expunerea cu mândrie a trupurilor de genul „eleva sexi/porno” după caz, profesoara „porno”, etc. Și în final concluziile sunt că: parcă violul n-a fost viol, parcă victima nici nu era victimă, parcă profesorul violator are și el dreptul să iubească, parcă elevele care nasc la vârste fragede fac un bine națiunii fiindcă populația României crește, parcă totul e ceva mai gri (ba chiar roz acolo unde nici n-ar trebui) și nu atât de negru.

La cealaltă extremă se află știrile despre olimpicii români care mai fac rating în câte un jurnal, dar asta numai pe fondul lipsei știrilor considerate „grele”(vezi mai sus). În goana după atragerea telespectatorilor, televiziunile fac, în fond, o proastă educație acestui popor. Departe de mine gândul că aceste știri nu există sau aceste fapte n-ar trebui sancționate dar, bănuiesc că tot acest spectacol mizerabil se întâmplă fiindcă rațiunea și națiunea s-au pus de acord să dormă liniștitie în timp ce monștrii se tot nasc.

Nu mă număr printre cei care cred că presei ar trebui să i se pună pumnul în gură ci doar constat că învățământul românesc este zi de zi terfelit prin supralicitarea și exacerbarea faptelor unor oameni fără ținută morală.

Cum poți să-l scuzi pe profesorul de la „Jean Monnet” care declară nevinovat că nu a știut ce vârstă are eleva (minoră) când putea foarte bine să se uite în catalog? Câtă minte îți trebuie pentru asta? Pe de altă parte ar trebui să ne gândim cum a ajuns un profesor să îndrăznească a face sex cu o elevă? Ce relații mai puteau exista după asta în cadrul orelor? Urmau să-și facă „ochi dulci” unul altuia în timp ce făceau gimnastică sau alergări? Cum urmau să se comporte față de ceilalți elevi având o astfel de relație? Sau, la fel de bine, am putea să ne întrebăm cum de eleva a consimțit la relații care în alte circumstanțe (și timpuri) ar fi fost nu numai interzise ci chiar blamate?

Și mai grav mi se pare să dai publicității declarațiile despre viol și cum anume s-a petrecut el.  Bine că împachetăm revistele cu conținut sexual explicit în plastic dar nu ne gândim să „împachetăm” și televizoarele sau internetul, unde orice elev care a învățat să citească poate face lecturi mult mai deocheate decât în Playboy.

Toate astea se întâmplă fiindcă nimeni nu-și asumă în Parlamentul României (de 23 de ani) asanarea țării. Partidul aflat la putere e foarte preocupat să-și asume legi doar din dorința de a păstra puterea și nu pentru că națiunea are nevoie de ele.

Ce-i drept puterea poate face asta fiindcă națiunea a căzut într-o letargie vecină cu moartea. N-am văzut-o de curând pe fantastica d-nă Gună (parcă pe la asociația părinților) să iasă în față și să-și dea o părere pertinentă în problemele ce vizează și părinții. N-am văzut nici vreo altă asociație care pretinde că apără drepturile omului/copilului (în general) să se sesizeze că nu astfel trebuie pusă problema. Nici profesorii nu  au îndrăznit să-și spună cuvântul  măcar prin intermediul sindicatelor de paie  sau al vreunor asociații obscure. Și probabil nici nu vom/voi vedea/auzi prea curând fiindcă de asta a avut grijă guvernul în 2010 când a tăiat atât de drastic salariile profesorilor tocmai pentru ca puținii bani pe care-i iau în mână să le accentueze teama de ziua de mâine și de pierderea serviciului. O manipulare grotescă  care a dat nesperat de bune roade.

Ana Blandiana scria cu (mulți ) ani în urmă într-o carte de eseuri intitulată „Calitatea de martor”:  Noi ne putem cerceta, numai alţii ne văd. Ochii noştri pot privi la dreapta, la stânga, în sus, în jos. Primesc lentile de telescop şi pot vedea în depărtare; primesc lentile de microscop şi pot privi în adânc; numai pe ei înşişi ochii noştri nu se pot privi. Vedem paiul din ochiul aproapelui şi nu vedem bârna din ochiul nostru, dar e firesc să fie aşa. Nu-i ipocrizie, ci malformaţie. Am văzut oameni uimiţi şi revoltaţi aflând ceea ce se spunea despre ei, deşi faptele relatate erau perfect reale. Pur şi simplu nu luaseră act de ele pentru că nu erau în concordanţă cu imaginea pe care şi-o făcuseră despre ei înşişi. Unul se consideră nonconformist, altul generos, altul martir – frumoase haine ale atâtor împăraţi goi pe o plajă de nudişti unde fiecare e mândru de croiala imaginarelor sale veşminte, revoltându-se, pudic, de goliciunea celorlalţi. Nu există prejudecată mai mare decât părerea pe care o avem despre noi. ” – „Marea prejudecată”

Probabil că națiunea română are o părere fantastică despre ea dacă nici un reprezentant al ei nu reacționează atunci când CNA-ul doarme în front lăsând televiziunile să câștige bani cu sacul din expunerea indecentă și depravată a oricui se nimerește să fie prin preajmă. Și învățământul a devenit o sursă „suculentă” de astfel de știri.

Forța educației

„Peste tot unde educația a fost neglijată, statul a primit o lovitură funestă” spunea cu vreo 2400 de ani în urmă Aristotel. Nu e nevoie neapărat să constatăm că Aristotel are dreptate, mai important ar fi să constatăm că spusele lui Aristotel se aplică perfect statului român actual. În 2008 România se confruntă, din cauza neglijării totale a sistemului educațional și a celui de învățământ, cu fenomene extreme și violente la acest nivel. Eu așa le consider.

Să începem cu tinerii care au reușit să depășească bariera învățământului „înțepenit” în proiect (ca să-l parafrazăm pe d-nul Liiceanu) și și-au dorit o carieră.

Au terminat o facultate și au ajuns pe faimoasa „piață a muncii”. Șansele  să se realizeze profesional dar și personal în România s-au dovedit a fi aproape nule. Și atunci au căutat rapid alternative. Cei care nu s-au temut de schimbări și adaptare, cei care au învățat din mers cum trebuie să muncești, cei care și-au cunoscut potențialul și capacitățile nu au stat pe gânduri.  Au plecat rapid în afara țării, acolo unde munca lor este recunoscută la justa ei valoare și, mai ales, plătită.

Ei au fost curajoșii și încă mai sunt. Mulți.

Ce face în acest timp statul român? Nimic. Toate statisticile spun că nu avem destulă  forță de muncă cu studii superioare, miniștrii se întrec în a spune că nu-i adevărat. Ne pleacă medicii transmite mass-media, ministrul sănătății  nu se îngrijorează. Nu avem profesori, ministrul  Adomniței spune povești. Și nu numai copiilor ci și cadrelor didactice, cetățenilor , Parlamentului, etc. Inginerii cu specializări în domeniul informatic se duc să facă bani în alte țări europene și în Statele Unite. Până și studenții, din ce în ce mai mulți, acced prin concurs la universități din străinătate care le plătesc studiile acolo. Și, în continuare, statul român nu face nimic.

Dacă ar fi numai cei cu studii superioare ne-am gândi că e ceva trecător. Dar, și mai îngrijorător mi s-a părut faptul că, oameni de 35-40-45 de ani (cu profesii din cele mai diverse) pleacă să muncească afară, în alte țări. De cele mai multe ori nici nu practică meseria sau profesia pe care o au.  Acești oameni sunt cei care la revoluția din 89 aveau 15-20-25 de ani. Ei erau educați de un alt regim, cel comunist. De ce pleacă? Răspunsuri ar fi multe dar unul cred trebuie să ne îngrijoreze. Pleacă pentru că au ajuns la jumătatea vieții și România nu le-a oferit nimic. Nu au o casă, nu au un serviciu, nu au alte mijloace de subzistență, au copii, trebuie să trăiască.

Deși exemplele ar putea continua am vrut doar să atrag atenția că citatul de mai sus e la fel de valabil acum ca și atunci.

Am pornit să scriu aceste rânduri de la un articol din ziarul „Gardianul” care descria cu lux de amănunte un viol. Trei tineri, polițiști de frontieră, au violat-o pe prietena unuia dintre ei timp de 5 ore.

Faptele tinerilor m-au înspăimântat și oripilat în același timp. Tineri, aflați la început de viață și carieră, n-au avut nici un fel de reținere în a abuza de prietena unuia dintre ei. La 21-22 de ani, deși lucrau în Poliția de frontieră, aveau gândire de infractori. Nu s-au gândit nici un moment la consecințele faptelor lor, ba chiar și-au făcut un plan diabolic bazat pe o mentalitate care în alte cazuri se aplică: fata nu va fi crezută findcă ei sunt polițiști. Din păcate pentru ei nu aveau vârsta și ceva grade în ierarhie fiindcă altfel ar fi stat lucrurile după cum bine am văzut în alte cazuri.

Acei tineri trecuseră printr-o școală,  finalizaseră niște studii prin care se angajaseră să apere societatea și de astfel de fapte. Cu toate acestea n-au stat prea mult pe gânduri când au hotărât  să abuzeze de tânăra respectivă. Din scenariu n-au lipsit nici bătaia și nici  amenințările,  fapte care ne duc cu gândul că nu era prima dată când acționau în acest fel. Și nu mă refer la vreo altă faptă blamabilă ci doar la anii petrecuți în școală și la violențele ce se întâmplă între elevi. Puține dintre acestea ajung să fie cunoscute și, și mai puține, pot fi pedepsite în vreun fel.

Nici măcar relația de prietenie pe care unul dintre polițiși o avea cu fata n-a contat ci, din contra, a dus la viol. Mai precis tânărul a văzut în fată o pradă ușoară, în loc să „vadă”(simtă?) acele sentimente deosebite, respectul pentru celălat, frumusețea unei relații, etc.  În fond, asta nu trebuie să ne mire pentru că, mulți dintre copiii și tineri actuali nu înțeleg sentimentul prieteniei în adevăratul sens al cuvântului. Și nici nu este vina lor. O societate care îți arată zilnic doar forța banului nu are cum să te învețe ce forță extraordinară se ascunde într-un sentiment atât de generos cum e prietenia.

A ajuns deci la 21-22 de ani, și în conduita lui nu erau acele valori și atitudini pe care le propun toate programele școlare de liceu.  Vorbe/cuvinte fără acoperire, scopuri ce nu pot fi duse la îndeplinire, un ideal educațional care nu funcționează și care e doar o frază în Legea învățământului.