Cercul mare și vicios al învățământului românesc

Scriam  nu demult că bacalaureatul olimpicilor anunța cu litere negre dezastrul de la bacalaureatul  obișnuit. Din păcate tot ce am scris acolo s-a adeverit și constat cu stupoare că adoptăm stilul  să ne „dăm după pom” în loc să analizăm clar situația după acest dezastru.

Toată lumea, în frunte cu actualul ministru, bate toba cât e ziua de mare că se va face și se va drege, se vor lua măsuri că liceele „rușinii” vor fi monitorizate, analizate, incluse în programe și mai știu eu ce. În realitate totul nu-i decât …apă de ploaie.

N-am să încep cu situația dezastrului de la bacalaureat fiindcă celor din afara sistemului de învățământ poate le-ar fi greu să înțeleagă. Am să încep cu o situație de acum  vreo 3 – 4 ani ivită în școala mea.

Într-un septembrie a venit la post o tânără profesoară de desen foarte activă și interesată de profesia ei. Ca orice plastician avea și alte preocupări în afara școlii: picta, realiza colaje, felicitări, etc. Începuse chiar să-i îndrume pe elevi în această direcție și avem și acum lucrările realizate de ei într-o expoziție. Totul bine și frumos până când profesoara a primit primul ei salariu și primul fluturaș de salariu. Mi-amintesc că a venit în cancelarie și ne-a întrebat dacă nu cumva secretara greșise calculele. Răspunsul a fost promt: nu. Noi, ceilalți, nici nu înțelegeam prea bine de ce ne întreabă asta. Replica  ei, încă stupefiată de situație, a fost că nu poate fi adevărată suma de 700 de lei pentru o lună de muncă. Atât era salariul de debutant cu care pleca în mână acasă profesoara noastră. Culmea că, dacă priveai fluturașul, suma brută era grotesc de mare: ajungea pe la vreo 1500 de lei. Din brutul acesta se scădeau toate dările și rămânea cu cei 700 de lei. Nu și-a revenit timp de câteva zile din starea de șoc în care a intrat citind și răscitind fluturașul de salariu și încercând să facă calcule de supraviețuire, că de altceva nu putea fi vorba.

Și acum să revenim la bacalaureat. E aceeași situație ca și la evaluarea națională dar pe aceea nimeni nu o vede, fiindcă nimeni nu e interesat să o „vadă”. Miza bacalaureatului e enormă fiindcă acești copii, pe care-i creștem să devină oameni care să-și ia soarta în mâini, se dovedesc chiar din momentul în care ar trebui să-și facă planuri de viitor, de carieră…nimic. Să fim foarte bine înțeleși: nu e cazul să vedem vinovatul. Nu ne ajută cu nimic dacă facem acuzații, luăm măsuri reparatorii, medităm copiii o lună de zile, schimbăm directorii sau ne lamentăm de zor prin ziare și pe la televiziuni.

Trebuie să vedem realitatea și să înțelegem esența fenomenului. Corpul profesoral e total dezamăgit de situația școlii. Nu știu de ce toată lumea care vorbește pe la televiziuni (bine că a tăcut d-na Tatoiu!) ține morțiș să arate că profesorii ar trebui să muncească oricum, ba chiar și gratis.Cine mai face asta în România și de ce-ar face-o?  Nu scot din calcul aici profesorii cu rezultate slabe (cum vedem în fiecare an la titularizări sau la alte examene) fiindcă acelor profesori STATUL român le-a dat dreptul să profeseze atunci când ei au obținut o diplomă și le dă în continuare dreptul să profeseze atunci când îi cheamă la catedră an de an fiindcă nu are alți profesori (excelenți sau excepționali) pe care să – i așeze acolo și ei să predea. Între noi fie vorba în „mercurialul” MECTS  nu e nici o diferență  de salariu între un profesor excelent și unul slab. Și atunci?

Dacă într-un domeniu ai nevoie de oameni ca să-l faci să funcționeze primul lucru de bun simț pe care l-ar face cineva ar fi să aibă grijă de oamenii care să ducă la performanță sistemul în care vor lucra. Pentru asta ce faci? Le dai salarii cu care nu pot nici măcar să supraviețuiască? Le promiți marea cu sarea după ce vor munci vreo 10 ani gratis? 

În învățământ situația se prezintă cam așa: dacă nu ai nici un profesor la o disciplină de învățământ te mulțumești cu profesorul pe care îl găsești și care are dreptul să predea. Dacă nu te mulțumești cu acesta din urmă nu poți decât să apelezi la cei pe care îi ai, să-i plătești mizerabil (adică plata cu ora) și să ai pretenția ca profesorul care are 26-28 de ore să predea la fel de bine ca atunci când avea 18 ore. Ar mai fi și varianta profesorilor pensionari care nu degeaba au ieșit la  pensie. E o vârstă la care e nevoie să te odihnești.  Foarte mulți dintre ei acceptă să predea și chiar solicită ore dar efortul pe care îl depun pentru a se adapta timpurilor moderne e foarte mare și rezultatul rareori e cel scontat.

Așa se naște un fel de înverșunare care ia forma cercului vicios: profesorii sunt dezamăgiți de școală, de salarii, de părinți, de elevi, de tot. Părinții sunt dezamăgiți de școală, de profesori, de examene, faptul că proprii lor copii nu se aleg cu nimic în urma parcurgerii a 8 sau 12 ani de școală. Și elevii sunt la fel de dezamăgiți. Nu mai vor să depună eforturi pentru a învăța, nu doresc să obțină rezultate foarte bune fiindcă modelele lor nu sunt oamenii cu carte, ci VIP-urile promovate deșănțat de ziare și televiziuni: Daniela Crudu, Simona Senzual, eleva porno, Gigi Becali, Nichita și mai știu eu ce alte fețe. Ministerul educației e singurul care mi se pare doar suspect de aerian în această situație.

Școala nu are oameni, școala nu are regulamente, școala nu are finalități, școala nu e respectată, școala nu e privită ca o etapă importantă din viață, școala nu îi pune copilului în „bagaj” nimic din ceea ce el are nevoie la lungul drum care-l așteaptă ci doar îl informatizează masiv se miră că nu înțelege nimic. De ce nu face școala asta? Fiindcă politicul stă degeaba de 22 de ani și fiindcă nimeni n-a creat o lege clară și valabilă pentru 10-20-30 de ani în care părinți și copii, profesori și inspectori, angajatori și angajați să aibă încredere. Fiindcă profesorii sunt plătiți foarte prost, atât de prost încât copiii de bani gata își bat joc de ei. Atât de prost încât părinții îi jignesc și-i amenință. Atât de prost încât se întreabă probabil în fiecare zi „de ce să mă mai străduiesc?” Atât de prost încât părăsesc cu miile sistemul în fiecare septembrie iar președintele (sper plecat definitiv) îi trimite să facă alte munci. Parlamentarii s-au bătut ani de zile pentru propriile salarii și pensii, pentru proprii copii și nepoți, pentru legi inutile în ședințe sterile.

Generația din care fac parte a fost crescută și educată în alte timpuri și încă ministerul se mai poate baza pe ea. Vreo 4-5 ani. Din păcate sau din fericire, generația tânără nu e dispusă să accepte asta: adică un salariu de mizerie pe care statul ți-l dă și tu ar trebui să fii în culmea fericirii că ți-l dă. Tinerii nu se revoltă însă. Dacă s-ar revolta poate s-ar mișca ceva. Nu. Tinerii pleacă.

PS1 Profesoara de care vorbeam a părăsit învățământul chiar la finalul anului școlar după ce și-a mai temperat mult din entuziasmul cu care venise.

PS2 Vreau să- i spun președintelui că mi-am găsit și un al doilea job. Am însă o dilemă: când aș putea să mă duc la al doilea job, în timpul meu liber, e posibil să apară situații în care să trebuiască să fiu la școală deși n-am ore, fiindcă e consiliu profesoral, fiindcă trebuie să asist la examene, fiindcă trebuie să particip la un cerc, la o ședință, la consultații cu părinții care nu vin, etc. Cum să fac să împac cele 2 job-uri? Să-mi spună președintele (sper definitiv suspendat) !

Viitorul luminos al învățământului românesc: „rezidențiat” plătit pentru profesori cu master

Așteptăm de ani de zile să se petreacă reforma învățământului. Când credeam că există un guvern și un parlament în stare s-o facă ni s-a servit un simulacru: o lege asumată care începe deja să-și arate „colții” cum scriam într-un articol recent.

Nu de mult am trecut prin experimentul „Școala altfel” și am aflat din foarte diverse surse că există atât de multe păreri diferite în legătură cu aceste activități, încât mă tem că numai niște rapoarte statistice, cum am văzut că se preconizează, nu vor fi de ajuns.

Peste toate, noul ministru al învățământului, Cătălin Baba, a anunțat cu mândrie cum vor deveni profesori ai învățământului românesc viitoarele generații de absolvenți  pe acest domeniu.

1. Vor absolvi facultatea în care, obligatoiriu probabil, vor face și modulul psihopedagogic;
2. Vor face un master plătit cu salariul minim pe economie, adică vor primi, timp de 12 luni, 700 – 800 de lei pe lună ca să se specializeze în domeniul pedagogic;
3. Vor intra în învățământ în care nu vor putea preda decât după un an de „practică” pedagogică și, pe parcursul acestui an (12 luni), vor fi plătiți tot cu 700 – 800 de lei pe lună, timp în care vor avea un mentor.
4. Tinerii plătiti astfel se angajează că rămân în învățământ;
5. Nici un absolvent care nu urmează acest parcurs nu va putea accede la cariera didactică, nici măcar în calitate de suplinitor;

Ce ne spune ministrul:

„Când un tânăr va opta pentru masteratul didactic, el va fi, în esenţă, angajat al sistemului şi va primi o bursă egală cu salariul unui debutant. Aceşti doi ani cuprind pregătire teoretică şi practică, în didactica materiei pe care urmează să o predea. După aceşti doi ani, va exista un examen de dizertaţie, ca la masterat, iar cine nu îl va trece pur şi simplu nu va putea să profeseze.” (conform Evenimenului zilei din 19 aprilie)

Toate bune și frumoase și ar fi fost și mai bune și frumoase dacă această măsură s-ar fi luat cu ani în urmă dar, cine garantează că tânărul plătit doi ani să se pregătească pentru această carieră, o va și face? Adică va profesa? Dacă descoperă în cei doi ani că nu are nici o înclinație ca să fie profesor? Dacă descoperă că salariul de debutant de 700 –800 de lei e o mizerie care nu-i  ajunge nici măcare pentru întreținere? Dacă între timp își găsește o slujbă  bine plătită și dispare din sistemul care a investit lunar 700 –800 de lei în el timp de doi ani fiindcă angajamentele se pot (după cum ne-am obișnuit deja ) lesne încălca?

O întrebare și mai bună ar fi următoarea: cine este dispus să-și susțină fiul /fiica că facă un fel de rezidențiat pentru a profesa apoi, cu adevărat, pe 700-800 de lei pe lună abia pe la 25 de ani?

Florentina Sâmihăian, profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, care coordonează un astfel de program de masterat didactic  apreciază în același articol că:  „măsura va avea efecte peste câţiva ani, şi doar după ce se va depăşi criza financiară şi vor creşte salariile dascălilor”.

Adică mai avem de așteptat până să vedem că a trecut criza financiară (dacă se prelungește criza vreo 10 ani?) care ne limitează dramatic resursele umane din învățământ. Între timp ne vom mulțumi cu cei care sunt (încă mai sunt) în sistem, sunt prost plătiți fiindcă e criză financiară, sunt titulari sau suplinitori, sunt cei pentru care guvernul și statul nu se gândește să  mai acorde nimic pe lună, fiindcă, nu-i așa ?, nu sunt bani.

Legea educației își arată colții

Zice-o vorbă românească „Unde nu-i cap, vai de picioare!” și ea se potrivește foarte bine actualei situații create în învățământul românesc cu legea asumată a educației naționale care se va dovedi foarte curând (mi-e teamă) mult mai mult decât o lege proastă. Și așa învățământul nu stătea bine la nici un capitol dar cu această lege a reușit să destabilizeze ceea ce, cu mari eforturi, se păstra.

Eu, personal, sunt de-a dreptul dezamăgită de modul cum se pune problema, în orice sector al învățământului. Că e vorba de elevi, de părinți, de salarii, de activități, de lecții, de înscrierile la clasa I, de orice, totul merge la fel de prost și parcă intenționat, mai marii învățământului, îndrumă cu perseverență acest mers prost.

După ce am citit despre situația creată la Colegiul German din capitală am devenit convinsă de spusele de mai sus. Să ajungi de la 30 de elevi de etnie germană la 300 într-un an de zile e o cifră care ar îngrijora pe oricine. Nu pe Inspectorul General de la București și nici pe ministrul învățământului după cum am aflat din declarațiile lor.

Dar de ce i-am blama pe părinții care s-au conformat legii (cu declarații notariale), și au ales să se declare germani? De ce n-ar fi germani dacă există posibilitatea aceasta? De ce n-ar lua părinții orice măsură consideră de cuviință pentru a se asigura că educația copiilor lor va fi una bună? Când ai o lege proastă e de la sine înțeles că se vor găsi destui să o ocolească sau să o eludeze sau, mai bine zis, să o exploateze. „Stăpânul învață sluga hoață” mai spune un alt proverb de-al nostru.

Pe de altă parte sistemul se îndreaptă într-o direcție greșită (cum ar spune un sondaj de opinie). De luni de zile „monitorizăm” absențele elevilor fără un scop precis. Pentru ca niște inspectori sau niște (orice) alți funcționari să stea bine pe niște scaune, numărăm cu obstinație absențele elevilor. Scopul final: nul. Scopul imediat: profesorii și învățătorii să aibă zilnic o sarcină în plus. Sarcina nu e dată degeaba ci ca să le ocupe timpul și așa comprimat și să nu se mai „vaite” de salariile mizerabile pe care le primesc, de meditațiile neplătite și obligatorii  (la clasa a VIII – a), de consultațiile cu părinții (care vin),  de cursuri la care sunt chemați în utlimul moment fiindcă cineva a luat niște fonduri și s-a trezit că nu are pe cine instrui, de fel și  fel de activități la care trebuie să participi dar pentru care nimeni nu se simte obligat să te anunțe din timp.

O altă situație care se întâlnește foarte des este aceea în care ți se transmite că ai de făcut cutare statistică a cărei dată de predare este …ieri. Toată lumea e pusă pe fugă, aleargă să rezolve, stă la școală peste program, caută, scrie, face copii și mai știu eu ce aberații. Totul e făcut cu scop: termenul e special fixat aiurea ca să nu mai stai să te gândești ci, sub presiunea timpului, să rezolvi. De multe ori statisticile sunt alte aberații. Vreo 3 zile am numărat câți elevi au lipsit de la școală și câte zile a lipsit fiecare timp de 4 luni numai fiindcă Curtea de conturi ne-a cerut asta. De ce n-o fi venit Curtea de conturi să numere personal? Asta fiindcă e prost plătită probabil!

Așa că mă aștept în scurt timp ca toți cei care „beneficiază” de actuala lege a educației să găsescă metodele să o ocolească.