Protestul ca formă de educație

Afis preluat de pe site-ul http://www.artofprotest.ro 

De ceva timp societatea românească s-a scindat, din nou, fiindcă unii cetățeni protestează.

Guvernul (PSD-ist) instalat în Palatul Victoria, legitim, nimic de zis, a decis foarte curând după instalare, prea curând aș zice, să ia măsuri pentru „prosperitatea” populației (mă feresc să scriu „popor” fiindcă guvernul nu pare că se gândește la noi ca la un popor). A dat larg cu o mână în timp ce lua cu cealaltă fiindcă altfel nu avea de unde să dea. Ca să fim sinceri până la capăt a redistribuit resursele e care (nu) le avea luând de la toți cei care au salarii mari, CAS sau CASS-ul, pentru a da pensionarilor banii și iluzia că au primit ce li s-a promis: majorarea pensiilor. A mai fixat și date pentru majorarea salariului minim pe economie care, se pare, nu va aduce nimic bun fiindcă iar vor crește niște taxe și impozite, mai ales impozite. Așa că: să nu ne bucurăm! Oricum unii pensionari nu au primit nimic fiindcă…nu se încadrau. Nici nu mai contează în ce nu se încadrau.

Pe de altă parte societatea chiar s-a scindat de-a binelea odată cu protestele inițiate de o parte a societății împotriva (atenție!) unor or-do-nan-țe despre amnistie și grațiere care urmăresc (vezi Doamne!) să nu ne ia banii din buzunare plătind amenzi la CEDO pentru condițiile din penitenciare. Partea care nu se vede, de către antiprotestatari, este  aceea cu „sunt grațiați sau amnistiați cei care au pedepse cu suspendare” (am citat cu aproximație din „celebrele” ordonanțe). Asta ca să nu mai umple pușcăriile ….fictive probabil. Mă gândesc că CEDO știe că avem deținuți dar nu știe că unii stau acasă.

Campania cu condițiile dificile sau inumane din pușcării a început acum multe luni în urmă când, niște televiziuni și niște ziare (unii ar zice acoperiții din presă dar nu știm), au decis că pe noi românii nu ne preocupă îndeajuns acei oameni care au ajuns acolo. Și, într-adevăr, nu ne preocupau. Deloc. Grijile celor care stau afară din pușcării ca să plătească taxe și impozite pentru cei care stau, bine mersi!, în pușcării sunt mai mari. Mult mai mari și, pentru un procent important, înseamnă supraviețuire fără să furi. Adică să trăiești cu ce-ți dă statul, patronul sau firma ca salariu.

Noi, ăștia de afară, ar trebui să știm foarte bine și argumentat de ce fiecare deținut aflat în pușcăriile din România (bune, rele, cum or fi!) are nevoie de 2500 de lei lunar ca să stea acolo? Adică 25 de milioane de lei vechi! Și nu știm. Știm doar ce ni s-a spus prin mass-media care, uneori, având clar scopuri ascunse, devine „avocatul diavolului”. Nu mă voi apuca acum, ipocrit aș zice, să compar sumele pe care le primește un copil sub formă de alocație, un bătrân aflat într-un azil sau un pacient aflat într-un spital de stat deși ele pot fi un barometru al oricărei guvernări din ultimii 27 de ani.

„Datele oficiale arată că, din suma alocată de stat pentru un deţinut pe lună, de 2.500 de lei, 457 de lei reprezintă costul de întreţinere, 140 de lei pentru hrană, 83 de lei pentru sănătate. În total, 680 de lei pe lună. Circa 1.800 de lei sunt costuri de personal, la care se adaugă costul investigaţiilor, precizează Administraţia Naţională a Penitenciarelor. Deficitul de spaţii, potrivit CEDO, este de 14.000 de locuri.”[1]

Mă voi apuca în schimb să întreb de ce antiprotestatarii care apar prin guvern și parlament, pe la televizor, prin emisiunile televizate, prin show-uri consideră că cei care protestează vor neapărat să dărâme guvernul sau să strice ordinea constituțională? De unde ideea asta? Ar trebui să ne amintim în fiecare zi, în fiecare minut sau secundă că am stat „în genunchi” vreo 50 de ani tocmai fiindcă ORICE protest era considerat a strica ordinea constituțională. Când tinerii (și nu numai) au aflat că sunt o forță, au protestat. Ceva ce nu se mai văzuse până atunci! Așa a picat regimul care ne înfometase și ne izolase de restul lumii. Ce repede uităm!

Și acum când protestul e o formă de a amenda politicienii care derapează sau, și mai rău, deraiază, o parte (întotdeauna „cealaltă” parte a societății) se gândește să antiprotesteze. Grav. Și e grav fiindcă fiecare are dreptate dar poziția „să ne situăm de cealaltă parte a baricadei” face rău întregii societăți.

Protestul trebuie să existe, să facă parte din noi, să nu lăsăm pe nimeni să ne mai spună că e bine așa dacă noi, cetățenii votanți sau nu,  considerăm că nu e bine. Să replicăm! Asta e protestul. Pe ceilalți („cealaltă parte” și îmi pare rău deja că scriu asta a 4-a oară) ar trebui să îi bucure faptul că societatea e sănătoasă, societatea vede ceea ce fac politicienii, societatea nu stă obedientă, societatea e vie. Altfel, dacă acceptă tot ce i se „servește” prin legi și ordonanțe și nu protestează niciodată, înseamnă că e moartă sau și-a semnat deja condamnarea la moarte și merge către o nouă dictatură. Și mulți dintre noi știm deja cum arată dictatura inspirată de Coreea de Nord.

Sigur că unii ar spune că guvernul trebuie lăsat să lucreze. Fals! Total fals! Guvernul trebuie să lucreze (dar nu lăsat ci ținut din scurt) în interesul tuturor cetățenilor, chiar și a celor care nu l-au votat și (guvernul) nu trebuie să considere că a ajuns acolo pentru a „lucra” (pe șest) în interesul propriu. Orice măsură ar adopta, dacă ea aduce beneficii doar unor politicieni, beneficii pe care nu le-ar avea dacă legea nu ar fi adoptată de parlamentarii colegi sau chiar de miniștrii colegi, înseamnă trafic de influență. Aici trebuie să subliniez că nu înțeleg deloc de ce nimeni (adică NIMENI de nici o parte) nu a protestat când parlamentarii votau pe bandă rulantă ce beneficii li se cuvin (cu nesimțire) după anii de stat în parlament. Parcă stătuseră la pușcărie, nu în Parlamentul României!

Cam același lucru a făcut Tăriceanu când s-a băgat (mi se pare oribil cuvântul dar ăsta e) în față la pașapoarte fiindcă era politician, al doilea om în stat și…putea. Ba ne-a mai și servit un fel de înjurătură stilată cum că al doilea om în stat nu trebuie să stea la coadă fiindcă are treburi foarte importante! Halal! Al doilea om în stat are o singură treabă: să fie exemplu personal pentru restul cetățenilor țării. Ar fi putut să dea dovadă de modestie, de spirit civic și de ceva mai multă educație. Altfel eu, cetățean, nu pot să-l consider decât ultimul om în stat. Și așa a rămas pentru mine. Niciun respect!

O concluzie se impune de la sine: asta e societatea creată de partidele și guvernele celor 27 de ani, care nu au văzut chiar din prima zi după revoluție (tot mai sper că a fost o revoluție!) învățământul și educația ca pe o prioritate națională absolută. Așa s-a făcut că am avut și avem elevi care nu au frecventat școala sau doar au trecut pe acolo să obțină (cam fraudulos) un certificat oarecare fiindcă exemplele din mass-media erau infinit mai multe și promovau nefrecventarea sau desconsiderarea școlii. Ce-i drept nici ministerul educației (vorbe mari!) nu făcea nici o educație „promovând” plagiatul și furtul la examene  sau olimpiade, de unde concluzia că nu ai de ce să frecventezi școala dacă părinții au destui bani să plătească Capacitatea, Bac-ul, intrarea la facultate, diploma…. Sute, mii de elevi au ajuns în societatea de azi cu ideea că banul rezolvă tot și nu ai nevoie decât de „Goagăl” ca să demonstrezi cât de deștept ești. Unii au devenit infractori și sunt din ce în ce mai mulți. Și partidele chiar ne-au impus astfel de politicieni analfabeți, infractori, traficanți de influență sau chiar de lucruri mai grave, care au ajuns modele (fără nici un fel de ghilimele) pentru alții.

Educația trebuia să facă diferența și nu a reușit. A ratat. Se vede asta cu ochiul liber azi când o parte a societății consideră că cealaltă parte vrea să dărâme guvernul dacă protestează.

Eu zic să considerăm protestul o formă de educație. Fiindcă asta e.

Ai greșit tu (politician, parlamentar, ministru, funcționar) eu, cetățean, protestez. Findcă tu, cel care ai greșit nu trebuie să crezi (nici un minut) că eu sunt la cheremul tău. Tu ești în slujba mea fiindcă te-am ales să faci această muncă. Pentru asta trebuie să te simți onorat și să lucrezi zi și noapte ca tuturor, inclusiv mie, să ne fie mai bine. Nu doar ție sau nu numai ție. Și, dacă prin tot ceea ce faci, ție nu îți va fi mai bine ci doar cetățenilor, asta trebuie să fie mulțumirea supremă. Poți să te lauzi în viitor că ai făcut ceva pentru cetățeni că doar de-asta te-au ales! Adică te educăm, îți arătăm unde greșești.

La final poate e bine să citim articolul de mai jos după care să le spunem politicienilor

Afiș preluat de pe http://www.artofprotest.ro

că în loc să se lamenteze că trebuie să plătească amenzi la CEDO, să se așeze la masa rotundă și să nu se miște de acolo până nu găsesc soluții pentru îmbunătățirea condițiilor din pușcării. Să lase orice plimbare, concediu, „schimb de experiență” prin Hawai sau Dubai și să muncească. Restul cetățenilor nu au de ce să suporte gâlceava asta sinistră care îi scindează în protestatari și antiprotestatari.

„Deținuții români, cei mai scumpi din sud-estul Europei” http://www.puterea.ro/special/detinutii-romani-mai-scumpi-ca-cei-din-sud-estul-europei-151746.html

_______________________________________________________________

[1] Am citat din articolul: „Deținuții români, cei mai scumpi din sud-estul Europei” http://www.puterea.ro/special/detinutii-romani-mai-scumpi-ca-cei-din-sud-estul-europei-151746.html. Cotidianul național online http://www.puterea.ro/

 

Înființări și desființări

Drept online

Acum câteva zile s-a publicat în Monitorul oficial Partea I nr. 12 din 5 ianuarie 2017  OUG 1/2017 pentru stabilirea unor masuri in domeniul administratiei publice centrale si pentru modificarea si completarea unor acte normative. Ordonanta de urgenta nr. 1/2017. În afara faptului că se înființează prin desființare sau se înființează, pur și simplu, o serie de noi ministere, tot în această OUG, la art. 10 noul guvern anunță că se înființează Ministerul Educației Naționale, adică MENCȘ se transformă din nou în MEN. Nimic nou sub soare!

„Art. 10
Se infiinteaza Ministerul Educatiei Nationale prin reorganizarea Ministerului Educatiei Nationale si Cercetarii Stiintifice.”

Să sperăm că toată eficiența ministerelor s-a rezolvat deodată cu denumirile. Nu am înțeles nicodată care e rostul acestor schimbări. Ce are a face denumirea unui minister de nu poate rămâne așa? E o chestiune de orgolii? Că altfel, oricât m-aș strădui, nu înțeleg.

Oricum pentru cei care vor să afle toată lista schimbărilor de ministere recomand link-ul către Monitorul oficial.

Învățământ ca în Finlanda? O speranță deja pierdută. Episodul I

 

Învățământul nostru sau al lor?

Aflat la început de mandat, ministrul Educației Naționale și Cercetării Științifice din România este, presupun, „vânat” de toți cei interesați de soarta acestui domeniu în următorii 4 ani și nu numai. Din păcate mandatul domniei – sale nu a început sub auspicii tocmai favorabile. Fie datorită CV – ului care nu prea demonstrează mare lucru sau cel puțin nu e impresionant, oricum nu era pentru noi, românii[1], fie datorită unei măsuri socotite controversate, respectiv repunerea pe funcții a directorilor care nu au luat examenul din toamnă.

Pe fondul unei letargii grave instalate în ultimii ani în tot învățământul nostru și din care doar uneori așa-zisele reforme au mai zgâlțîit câte ceva, se pare că nimic bun nu se conturează la orizontul școlar pe viitor. Dar pe mine subiectul mă preocupă (m-a preocupat mereu) fiindcă am fost în el (în sistem) și știu că se pot face și lucruri bune acolo, dar rezistența la schimbare e atât de mare încât se extrem înaintează greu. Cam ca prin viscol, că tot îl avem la îndemână!

Tot studiind internetul în căutarea unor articole despre învățământul din Finlanda, lăudat și paralăudat de oricine a luat contact cu el, direct sau indirect, am început să aprofundez subiectul. După lecturarea a numeroase articole, bloguri, idei sau studii mi-a venit în minte o singură idee: Învățământ ca în Finlanda[2]? O speranță deja pierdută. Pentru noi.

Nu aș face prea multă filozofie referitoare la concluzia la care am ajuns dar cred că e necesară. Un pic.

În primul rând, fiindcă noi suntem acum în urma Europei cu cel puțin 50 de ani, și nu mă refer la aspectele democrației deși și acestea contează, și deja suntem într-o mare întârziere aș spune.

Pentru ca Finlanda să aibă astăzi, în 2017, un sistem de învățământ performant, și nu aș zice ultraperformant[3], cum am citit în diverse articole sau pagini de internet, re-for-ma reală a pornit prin anii ’70 și primele rezultate au început să fie vizibile abia prin anii 2000. Vă dați seama cât timp am pierdut noi cu fiecare reformă pornită și niciodată finalizată? Cel puțin 30 de ani de fiecare dată. Nu mai socotesc că mă ia amețeala!

Dar…să revenim. A pornit (reforma) e puțin spus. Politicienii, dar și societatea (lor) civilă,

Cum să reformezi învățământul?

nu au știut probabil cu mare exactitate cum va arăta învățământul lor în următorii ani dar au știut sigur ce vor în privința copiilor lor. În puține cuvinte asta sună așa: toți copiii au dreptul la educație egală, indiferent de mediul din care provin. Scurt, clar și cuprinzător!

Prin comparație am să citez din legea educației naționale care reglementează învățământul românesc: „Art.2 al. (3)  Idealul  educaţional  al  şcolii  româneşti  constă  în  dezvoltarea  liberă,  integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea şi dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial,  pentru  participarea  cetăţenească  activă  în  societate,  pentru  incluziune  socială şi pentru angajare pe piaţa muncii.” Ar rămâne doar să subliniez că, în acest secol, tot articolul pare cam desuet. Oare asta ne dorim de la educație, mai ales în condițiile în care clamăm gratuitatea dar nu o oferim? Sau ne dorim ca toți copiii, nu numai olimpicii, să beneficieze de resursele umane și materiale ale învățământului în totalitate și integralitate ca să ajungă acolo?

Așa încât finandezii au început această reformă cu niște reguli de bază, reguli de la care nu s-au abătut chiar dacă partidele care s-au succedat la putere au urmat normele democratice și și-au impus, rând pe rând, politicile.

O regulă simplă (și foarte eficientă) a fost aceea ca, indiferent ce partid politic ar veni la putere, ministerul educației să fie întotdeauna condus de un tehnocrat (adică, neimplicat politic!) care să nu se schimbe mai devreme de 4 ani, acesta fiind doar unul din cele 3 ministere considerate esențiale și care au beneficiat de aceeași măsură. Măsura, coroborată cu un set de legi și regulamente a mai avut o componentă, aș zice chiar mai bună decât prima: orice nou ministru al educației nu avea voie să schimbe nimic ci doar să continue/completeze reforma. Mai bine zis: fiecare nou ministru nu „făcea și dregea” în educație tot ce-i trecea prin cap. Să ne gândim puțin la toți miniștrii noștri[4] care exact asta au făcut: ce le-a trecut prin cap în materie de reformă educațională. Nici legea educației (sau cum s-o fi numind acolo) nu se poate schimba cum vor miniștri și probabil e destul de greu de făcut așa ceva atâta timp cât ea a asigurat învățământului și educației un parcurs atât de bun.

La finlandezi toate acestea au asigurat un succes, poate nesperat la început, într-un domeniu în care alte țări europene încă se chinuie să găsească calea. Nu mai (re)amintesc de învățământul românesc!

Va urma…

_________________________________________________________________

[1] Ați observat că nu ne mai impresionează nici un titlu? Poate de când cu doctoratele astea pe …bandă.

[2] Adică în România.

[3] Voi reveni asupra ideii mai târziu

[4] Ai învățământului, bineînțeles.

ZIUA NAȚIONALĂ în 2016 sau patriotismul se (și) educă

2016. Au trecut 98 de ani de înfăptuirea Marii Uniri.

Extras din stenograma ședinței desfășurate la 1 decembrie 1918 a Adunării Naționale de la Alba Iulia. 

 

Rezoluția Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia

Klaus Iohannis: „Îi mințim. Rezultatul? Este o tragedie naţională.”

Titlul și fragmentul de mai jos sunt doar un extrase din Alocuțiunea Preşedintelui României, domnul Klaus Iohannis, susținută cu prilejul ceremoniei de deschidere a Anului Universitar 2016-2017 la Universitatea de Vest din Timişoara, o alocuțiune cu prilejul ceremoniei de deschidere a Anului Universitar 2016-2017. Deși venită cam târziu, radiografia dezastrului din învățământul românesc ar putea avea măcar în ceasul al 12-lea consecințe benefice pentru toți cei implicați. De aceea am considerat că redarea spuselor Președintelui nu mai are nevoie de nici un comentariu. Ideile lansate aici pot fi însă supuse dezbaterii.

Președintele României, Klaus Iohannis la Universitatea de Vest, Timișoara

„Dacă nu reuşim să avem un sistem educaţional care pregăteşte tinerii pentru viaţă şi pentru o Românie a viitorului, atunci nu am făcut nimic. Absolut nimic. Nici măcar nu reușim în ziua de astăzi să atingem gradul de alfabetizare pe care l-am avut cu ani în urmă. Este o tragedie naţională. Despre asta nu vorbeşte nimeni, că nu dă bine la politică, dar asta e, nici măcar alfabetizarea nu reuşim să-o aducem la nivelul pe care l-am avut cu ani în urmă.

Există, nu o problemă, nu aș numi-o o problemă, a sistemului educaţional cu piaţa muncii, sau a sistemului universitar cu piaţa muncii. Este o catastrofă naţională, or o necorelare profundă şi gravă. Cum altfel putem să ne explicăm că toţi investitorii români şi străini cer forţă de muncă cu calificări medii, meseriaşi, şi noi avem o ţară plină de licee teoretice, dar nicio şcoală care îi pregăteşte pentru o meserie. Rezultatul? Este o tragedie naţională.

Îi ducem pe toţi până la BAC. Îi minţim. Actualul sistem de învățământ preuniversitar îi minte pe elevi şi pe părinţi că le dă o educaţie potrivită. Nu le dă, fiindcă nu este adaptată nici pieţei muncii, nici individului. Şi atunci, toţi ajung la BAC şi cred că este totul ok, dar nu este. Anul trecut, o jumătate de generaţie a picat la BAC. Anul acesta a fost un pic mai bine, doar o treime din generație a picat la BAC. Acest procent trebuie să fie infim. Nu ştiu cât ar fi optimal, 5%, 10%. Dar o jumătate de generaţie? Vă daţi seama ce tragedie naţională am creat aici?

„To be or not to be,… ” plagiat?

Titlul e o parafrază  „To be or not to be,...”[1] 

De ani buni societatea românească se „luptă” la propriu și la figurat cu plagiatul. Plagiatul e ca o plagă și foarte probabil că și originea comună a numelui ne spune multe.

Cuvântul „plagiat“ vine din latinescul „plagium“, care se traduce prin „a vinde altora sclavi furați sau care nu aparțin vânzătorului“. Termenul și-a păstrat până acum sensul originar, pentru că el este, din punct de vedere semantic, sinonim cu furt. https://ro.wikipedia.org/wiki/Plagiat

Definițiile din DEX nu lasă loc de interpretări dar cei care au plagiat au întotdeauna explicații. Oricum am da-o plagiatul e o „pacoste, calamitate, o nenorocire, un flagel” fiindcă cei care nu pot emite idei originale se afișează fără pic de rușine (oare ce-o mai fi și asta?) cu ideile altora și doar că nu ne obligă să îi considerăm niște artiști sau savanți. Culmea e că au și reușit mulți ani și în fața multora!

Din DEX:

PLAGIÁ, plagiez, vb. I. Tranz. A-și însuși, a copia total sau parțial ideile, operele etc. cuiva, prezentându-le drept creații personale; a comite un furt literar, artistic sau științific. [Pr.: -gi-a] – Din fr. plagier. Sursa: DEX ’09 (2009) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

PLÁGĂ,plăgi,s. f.1. Leziune a țesuturilor corpului, provocată accidental (arsură, tăietură etc.) sau pe cale operatorie; rană. 2. Situație nenorocită, pacoste, calamitate, nenorocire, flagel. – Din lat.plaga. Sursa: DEX ’98 (1998) | Adăugată de oprocopiuc | Semnalează o greșeală | Permalink

De când cu moda masterelor făcute după facultate, pentru unii doar de dragul de a mai sta vreo 4-5 ani „studenți” la facultăți multe (crezând într-o sporire a inteligenței atestată de diplome), s-au înmulțit și plagiatele mai ceva ca ciupercile după ploaie. Înmulțirea asta are legătură și cu doctoratele unor politicieni, primari, ofițeri sau generali sau mai știu eu ce indivizi care nu se simțeau „împliniți” fără doctoratul din CV. Exemplul lor a fost „farul călăuzitor” pentru sutele (să zic miile?) de discipoli.

 

Exemplificare personală a plagiatului.

 

Ar fi nedrept să-i judcăm pe toți cei cu diverse lucrări de licență sau de doctorat, articole științifice sau lucrări în colaborare după metoda că au plagiat fiindcă voiau să termine mai repede sau se apropia termenul limită și ei nu aveau lucrarea gata. Nuuuuuuu! Nici vorbă!

Originea plagiatului se află adânc, în școală, în toate referatele mai mari sau mai mici, mai superficiale sau mai documentate, prezentate de elevi la îndemnul unor profesori începând chiar cu clasele gimnaziale. La liceu treaba merge deja strună fiindcă elevii au învățat metoda copy/paste avansată: scriu, pardon!, copiază paragrafe din diverse surse, strecoară greșeli minore, schimbă titlul, inserează câteva cuvinte care par comentarii personale, etc. La facultate nu cred că mai insistă nimeni ca lucrarea sau referatul să fie originale fiindcă mulți (nu toți) studenți, nu-i așa?, nu au timp.

La vârste înaintate treaba cu plagiatul stă altfel. Omul hotărât să meargă și să „câștige” titlul de doctor în …ceva (nu prea contează în ce!) se pune pe treabă și își „ia” un conducător de doctorat (un fel de șofer care răspunde dacă mașina, scuze!, doctoratul nu merge bine). El trebuie să știe tot, inclusiv de unde a scris autorul, de unde ar fi citit (la o adică), dacă există niște legi care îi dau voie la plagiat sau nu (deși astea, legile, nu par a fi foarte importante), dacă …tot.

Simulare și cârpeală

Ca în fiecare an, de vreo câțiva ani încoace, se dau simulări. Se simulează, adică, ce ar face sau ce ar trebui să facă elevii, puși în situația de examen. Pentru asta se cheltuie bani, timp și nervi. Bani, timp și nervi ai tuturor: elevi, părinți, profesori, inspectori, etc., „cheltuială” cam fără nici un folos, fiindcă, aflăm după simulări, că părinții sunt nemulțumiți, că elevilor aproape nu le-a păsat de simulare, că profesorii constată, a mia oară, slaba pregătire a elevilor, că inspectorii țin ședințe cu directorii de școli despre cum să înceapă pregătirea suplimentară neplătită, în timp ce ministrul e OPTIMIST: „Eu sunt optimist, chiar dacă sunt nemulţumit de rezultatele acestei simulări” , a declarat d-nul ministru Remus Pricopie și a completat „deși şapte din zece elevi au obţinut note sub 5 la simularea evaluării naţionale, nu trebuie să fie luate decizii pripite.”

Eu nu înțeleg deloc, dar deloc, optimismul ministrului a cărui treabă nu este aceea de a fi optimist, ci de a găsi soluții pragmatice pentru un învățământ aflat în derivă și în  care elevii, cei mai mulți după cum s-a văzut și de această dată ( 48,8 la sută dintre elevii de clasa VIII-a prezenţi la simularea evaluării naţionale au obţinut medii peste 5, respectiv 66,95 la sută la limba română şi 30,4 la sută la matematică), nu sunt deloc interesați de învățătură.

Simulările evaluării naționale (și ale bacalaureatului ) din fiecare an demonstrează o realitate cruntă pe care nimeni nu o analizează la justa valoare.

• Pe de o parte există elevii care nu au reușit să treacă de nota 4,99 obținând note între 1 și 4,99, note pe care nimeni nu e dispus să le contabilizeze, fiindcă abia atunci s-ar vedea (tot statistic și procentual)  numărul elevilor de clasa a VIII  – a care nu cunosc noțiuni elementare de limba română și matematică.
• Pe de altă parte sunt elevii care au obținut acel 5, demonstrând ministrului că „se poate”. Rămâne de văzut dacă acest 5 reflectă într-adevăr o serie de competențe minime la limba română și matematică, fiindcă, de multe ori, 5 este o notă subiectivă, o demonstrează chiar studii făcute de-a lungul timpului. Și 4,99 este o notă suficient de subiectivă ca să ne pună pe gânduri.
• Elevii care se încadrează în segmentul notelor de la 6 la 10 rămâne astfel extrem de mic. Sigur că nu am o statistică, dar cât de mare poate fi procentul celor cu 8, de exemplu? Aceste statistici nu sunt date publicității (poate nici nu le face nimeni de frică, dar mă îndoiesc) fiindcă ar îngrijora foarte tare pe toată lumea dacă s-ar afla că elevii învață 8 ani de zile și la final nu pot face față unui examen cu probe de dificultate medie sau ușoară.

În altă ordine de idei, personal, cred că simulările testează nivelul de pregătire al elevilor la un grad mai mare de dificultate și, dacă se constată că elevii nu fac față, examenul va avea probe cu grad redus de dificultate (vezi simulare și examen în 2013). Așa încât, după examenul real, toată lumea este mulțumită: părinții, elevii, profesorii, inspectorii, statisticile (!?) și ministrul fiindcă a avut dreptate când a recomandat ore suplimentare de pregătire. Neplătite. Cârpeala a funcționat deși ea se numește „a-ți fura singur căciula”.

P.S. Ministrul Educaţiei a avut o videoconferinţă cu toţi inspectorii şcolari şi i-a rugat să înceapă discuţiile cu directorii de şcoli, anunță toate site – urile de știri. Discuții despre ce?

Radu Stroe și așa – zisa „demisie de onoare”…

…sau de ce ar trebui ca noi, cetățenii României, să ne revoltăm când aflăm cum sunt folosiții banii (din taxe și impozite) pentru „propășirea” miniștrilor, secretarilor de stat, directorilor generali, mai –marilor sau mai-micilor funcționari.

În cei 50 de ani de comunism, liderii politici de atunci, conduși cu succes de Moscova și de învățăturile lui Lenin, au „făcut totul” (ce-i drept că au reușit doar parțial, dar îndeajuns de mult) pentru ca orice urmă de cinste, onoare, moralitate, etică, să dispară din principiile oricărui om crescut și educat într-o o societate care, (culmea!) le clama pe toate drumurile și în toate documentele de partid. Nu vorbim aici de excepții sau de cei care au refuzat tacit să se încadreze în „linia” partidului.

…Cum altfel ar fi putut să conducă?

Și aud/văd ieri un efect întârziat al acestor ani: Radu Stroe  care dă declarații presei cum își pune el pe masa guvernului „demisia de onoare” și mai are timp și să mulțumească (tipic comunist) celor care l-au ajutat, dar și celor care l-au criticat.  Care demisie de onoare? Care onoare?

Ca să citez DEX-ul: ONOAREA = „Integritate morală, probitate, corectitudine; demnitate, cinste.” sau „Reputație, prestigiu, faimă, vază. ”

N-am văzut nicăieri la d-nul ministru cele de mai sus și ca să nu mai lungesc vorba n-am văzut la nici un ministru toate astea adunate.

Politicienii noștri oricum nu înțeleg sensul onoarei. Nu înțeleg esența principiului onoarei. Ca să poți spune „îmi dau demisia de onoare” trebuie să fi probat înainte că onoarea ta e mai presus de orice, e un principiu de viață, e ceva ce nu ai putea să încalci nici dacă ți-ar sta „cuțitul la gât”, e ceva pentru care te-ai lupta pe viață și pe moarte și aș putea continua.

Revenind strict la accidentul aviatic care a pus capăt vieții unor oameni care mai puteau să trăiască, d-nul ministru m-ar fi convins, oarecum, că-și dă demisia de onoare dacă ar fi anunțat-o după ce salvatorii[1] au spus, aproape plângând, că au găsit epava, dar „domnișoara”și pilotul muriseră.

Demisia de onoare ar fi însemnat că d-nul ministru și-a făcut rapid un examen de conștiință și a constatat că vina de a nu-i fi găsit la timp îi aparține, chiar dacă aceasta era împărțită cu alți oameni și alte instituții care acționaseră haotic întreaga noapte. Și asta nu fiindcă i-a repetat-o mass-media timp de 3 zile în ureche ci, fiindcă el nu se mai consideră un ministru bun. El e ministrul în al cărui mandat[2] a fost posibilă moartea cu zile a unor cetățeni pentru care el a jurat:

„Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a poporului României, să respect Constituția și legile țării, să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a României. Așa să îmi ajute Dumnezeu.”

După cum se observă cu ochiul liber n-a respectat nimic, n-a adus nicio „propășire”, legile țării au fost aleatorii pentru el și pentru mulți alții, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor au fost aruncate într-o secundă pe fereastra cabinetului. Așa a fost posibil ca nimeni (din cei plătiți să facă asta) să nu se zbată, pe viață și pe moarte, pentru ca oamenii aceia disperați, plini de răni, aproape înghețați, obosiți și fără speranță, să aibă parte de cel mai bun tratament pe care li-l putea oferi țara într-un astfel de moment.

Așa a fost posibil ca, la 4 zile de la accident, medicul Zamfir să fie acuzat că nu a oferit informații clare, că ROMATSA e singura vinovată, că STS ar fi făcut, dar nu au fost condiții, etc.

Toți cei care lucrează într-un post plătit de stat și au fost implicați în această acțiune ar trebui să-și facă rapid acel examen de conștiință. Încă mai au timp. Singura problemă care i-ar împiedica să facă asta e existența CONȘTIINȚEI.[3]

PS. Sau ar mai putea să ia lecții de simplitate de la țăranii din Apuseni. Vreo 5 ani.

---

[1] Țărani simpli din munții Apuseni și nu vreo instituție a statului român pentru care și eu plătesc și am plătit taxe grele și impozite.

[2] …care n-a fost numai „lapte și miere”

[3] CONȘTIÍNȚĂ ~e f. 1) Formă de reflectare psihică a realității, proprie oamenilor, produs al activității creierului uman. 2) Capacitate de înțelegere; simț de răspundere; cuget. ◊ ~ morală capacitate de autocontrol și de autoapreciere din punct de vedere moral a acțiunilor săvârșite. Mustrare de ~ părere de rău; remușcare. A fi fără ~ a nu avea scrupule. 3): Libertate de ~ dreptul de a se bucura de o deplină libertate în ceea ce privește convingerile religioase, filozofice etc. [G.-D. conștiinței; Sil. -ști-in-] /<fr. conscience, lat. conscientia Sursa: NODEX (2002)

Un sfert de secol pierdut

„Școala Gimnazială/Liceul de Fițe”

Încă nu a apărut o nouă lege a învățământului românesc  dar nici nu mai trebuie să apară. Viața capitalistă și societatea civilă au stabilit deja că în România școlile (incluzându-le aici pe toate, de la grădiniță până la liceu, poate chiar și facultăți)  sunt doar de 2 tipuri: de Fitze (bănuiesc că trebuie scrise cu majuscule fiind atât de …fițoase) și de, cum să le numesc ?, „neFitze”, „săraci”, „mai proști” (și rog pe toată lumea să mă scuze pentru acest cuvânt, dar cam așa se deduce din toate reportajele), „cei mulți”, etc.…

În fiecare zi mass-media bate monedă pe aceste …școli de Fitze și nimeni nu se revoltă, nimeni nu face declarații, nimeni nu reacționează. De aici înțeleg că MEN și inspectoratele școlare, ba chiar și reprezentanții părinților prin (deja atotștiutoarea) d-nă Gună, sunt de acord cu apelativul și încurajează existența școlilor de Fitze sau a liceelor „fițoase”.

Din toată tevatura cu „învățătoarea șpăgară” mie mi-a devenit clar că în capitală (și în mod sigur și în alte orașe din România) există Școli de Fitze declarate. Ar trebui doar să-și schimbe oficial denumirile: „Școala Gimnazială de Fitze X” sau „Liceul Teoretic de Fitze Y”. N-am aflat să existe și pe la țară. Acolo probabil oamenii nu au timp de fitzele …orășenilor și părinții nu au izvoare de bani să întrețină fitzele copiilor sau ale profesorilor, fiindcă, în fond, „Fitzele” sunt doar bani, mulți bani.

Așa că m-am gândit: cam cum o fi la „Școala de Fitze”? Păi, nimic mai simplu. Un părinte care nu are copilul la Școala de Fitze (încă), află de ea și-și dă seama că cel mai bine ar fi să nu mai stea pe gânduri și, prin orice mijloace, de preferat cele care deschid ușile, să-l înscrie acolo.

De ce să-l înscrie? Fiindcă alți copii merg la Școala de Fitze, iar el nu. Fiindcă nu are ce povesti acasă după orele de școală sau (și mai rău) fiindcă nu are ce posta pe Facebook (știe toată lumea: nu ești pe Facebook, nu exiști); fiindcă nu e invitat la aniversări unde copiii sosesc cu limuzinele și nici nu pleacă în tabere „de studiu” peste hotare (Anglia, Spania, Franța, Dubai, de exemplu) câte o lună întreagă. Cum să fie interesant „să înveți” dacă nu ești într-o Școală de Fitze? Unde să te lauzi cu hainele sau încălțările cumpărate de la marile branduri  după o excursie la Milano, la Paris sau (acceptabil) în Băneasa Shopping City și, mai nou, Promenada? Că doar nu te duci la școală să povestești câte ore ai stat să citești lecturi suplimentare, vreo carte nou apărută, că mergi la bibliotecă sau rezolvi probleme cu regula de 3 simplă la matematică?

La Școala de Fitze totul e mult mai interesant: părinții plătesc muuuult și bine pentru ca îndată ce a pășit pe ușa școlii copilul să fie foarte bine tratat. Dacă se întâmplă (așa cum am aflat) ca vreun altfel de copil (care nu are Fitze) să se rătăcească în Școala de Fitze, acesta ar face mai bine să se transfere. Nu e locul lui acolo.

Cine a stabilit asta? Părerea mea personală este că (într-o mare măsură), părinții cu Fitze. [1]

Nici un copil nu se duce singur să se înscrie într-o Școală de Fitze. Dacă ani de zile au dat (nu mă hazardez să aflu ce) ca să stea copilul într-o Bancă de Fitze de ce să se supere acum că personalul didactic, personalul TESA sau paznicii vor mai mult? Și nu de învățătură ar fi vorba. Noroc că mai există și oameni de bun simț care au copii (rătăciți probabil) în Școlile de Fitze, deși nu sunt foarte convinsă. Și asta dintr-un simplu motiv: până la apariția filmului incriminator, toți (sau aproape toți) părinții cotizaseră substanțial pentru a întreține Școala de Fitze. Și cred că putem deja stabili că Școala de Fitze nu e doar un termen generic: s-ar putea face chiar inventarul acestora și s-ar afla și alte lucruri care țin de fitzele celor care intră pe poarta unei astfel de școli.

Deși am fost de-a dreptul oripilată de limbajul și mitocănia cu care d-na Blându (ce nume pentru un caracter atât de minuscul!) striga la părinți, jignindu-i cu apelative de genul „oi”, „cartofi”, cred că d-na (oare?) a fost încurajată să ceară mita, așa, ca la ușa cortului. Acum mă întreb? De ce să dai? Copilul trebuie să învețe, nu să primească mită prin intermediul profesorului sau învățătoarei, pentru că asta era: o MITĂ pentru copil.

De aceea cred în continuare că în România nimic din ce ar trebui să așeze învățământul pe baze realiste nu există. Există examene de titularizare, dar profesorii nu se pot titulariza; există un statut al cadrelor didactice și o lege a învățământului cu serioase lacune; există școli în care elevii doar intră și ies fără să învețe cu adevărat ceva; există și oameni dedicați învățământului [2] pe care nu-i vede nimeni sau îi văd doar reporterii; există un minister care are grijă să coordoneze doar câte o reformă pe an fără să facă nici o reformă, niciodată; există copii care vor să învețe dar nu au încălțăminte să meargă la școală, etc.

Și toate astea nu le vede nimeni, nu se îngrijorează nimeni pentru ele, nu ia nimeni nici o măsură, NIMIC. De aproape 25 de ani. Un sfert de secol în care învățământul alunecă pe panta orgoliilor, subfinanțării, măsurilor populiste, indiferenței, negării evidențelor. Un sfert de secol în care ne-am pierdut copiii care ar fi trebuit educați privind spre viitor, un sfert de secol care a dat naștere unor astfel de cadre didactice fără rușine, fără caracter, fără limite impuse de bunul simț.

---

[1]Care părinți nu pot fi judecați nici ei prea aspru deoarece sistemul de învățământ prin care au trecut asta i-a învățat. Ai bani? Ești cineva; n-ai bani? Ești nimeni. Și ani de zile au văzut asta la școală, la teze, la cum treceau unii clasa, la capacitate sau evaluări, la Bacalaureat, etc.

[2] Link la ziarul „Gândul” cu un reportaj despre un alt fel de dascăl

Cât de greu e să fii… sindicat?

Răspunsul? E foarte ușor. Aduni niște membri, dai un nume, faci o înregistrare și gata! După asta faci…valuri și hârtii. Eventual mai compătimești cu profesorii, fiindcă despre sindicatul lor vorbim, pe la posturile TV care te solicită, mai dai câteva bilete de tratament și restul , 99%, comunicate pe hârtie. S-a rezolvat! Avem sindicat.

Am uitat esențialul: fondurile din cotizații nu trebuie să lipsească. Altfel din ce să se „rezolve” problemele curente?

Iată mai jos modelul perfect de luptă sindicală.

Solicitarile membrilor de sindicat afiliati FSLI

Partea finală a documentului cu solicitările cuprinde un fel de ultimatum:

Declanșarea „procedurilor” precede întotdeauna declanșarea protestelor pentru că, dacă procedurile durează suficient de mult, protestele ulterioare intră în derizoriu.

Păi cum de nu s-a așezat sindicatul la masa tratativelor, cu ministrul, așa cum promitea (ministrul) prin luna aprilie și cum scriam că nu se va întâmpla? „Deschideți larg toate ușile…”  De ce nu s-a respectat „calendarul” consultărilor cu ministrul/ministerul ca sindicatul să nu mai „dea” acum un ultimatum?  Din document reiese că guvernul trebuie să manifeste expres intenția nu să ia și vreo măsură. Cu cine s-a consultat sindicatul ca să demareze procedurile de protest?

Care sunt acțiunile de protest în timp ce iarna se instalează în țară? Mitinguri în frig și ploaie? Greve japoneze în care nu crede nimeni? Proteste în fața primăriilor din care primarii nu ies și în care profesorii nu intră? Înmânarea de petiții la guvern și Parlament care se pierd imediat, aruncate, probabil, la primul coș de gunoi?

Între timp mai trece o iarnă, o primăvară și ministrul se arată din nou dispus să se așeze la masa rotundă cu sindicatul/sindicatele pentru că, nu-i așa?, dă bine la imagine și se apropie sfârșitul guvernării în care „n-am reușit să facem mai nimic pentru învățământ, dar ne-am străduit foarte tare”. Cam asta cred că va declara ministrul la finalul celor 4 ani de mandat dacă totul merge „bine” și nu este înlocuit din funcție cu altcineva care să aibă o altă strategie de reformă.

Și sindicatele vor face o analiză a tuturor acțiunilor desfășurate în cei 4 ani și vor ajunge la concluzia că „doar atât s-a putut”.

PS. Ce spune ministrul acum: „Pe listuţa mea de priorităţi aş putea începe cu primul aspect, care se referă la stabilitatea învăţământului din România.” O listuță scurtă și la obiect. Nu știm care e listuța sindicatului.