Educația pune în valoare talentul

Următorul articol, dedicat unei tinere participante la proiectul „Excepționalii”, este preluat în întregime de pe site-ul „Școala de valori”. Am ales să public articolul pe acest blog din mai multe motive.

Un prim motiv ar fi acela că am cunoscut-o bine pe Diana Mărgărit încă de pe băncile școlii și este minunat ce fel de tânără a devenit urmându-și pasiunea pentru muzică, pentru artă și nu numai.

Al doilea motiv ar fi că educația și îndrumarea tinerilor trebuie să fie constante și să înceapă de timpuriu. Copiii și tinerii trebuie ajutați și ghidați către ceea ce le face plăcere, către cultivarea pasiunilor, dar, mai ales, să fie liberi să le practice, să aleagă. Părinții și profesorii sunt în egală măsură primii care pot face asta.

Un al treile motiv dar nu ultimul este acela că sunt implicată într-o colaborare cu „Școala de valori” care mi se pare o organizație benefică pentru tineri.

Iată articolul.

„Diana Mărgărit: Mă consider un estet, dar și o adolescentă cu pasiune pentru cunoaștere”

Posted in Proiecte, Testimoniale and tagged Excepţionalii, Excepționalii 2017

„O altă participantă a proiectului Excepționalii se prezintă! Diana Mărgărit este din Ploiești și are o mulțime de pasiuni, despre care ne povestește din suflet în acest articol.”

„Mă consider un estet, o idealistă din fire, dar și o adolescentă cu apetență pentru cunoaștere, dornică de a învăța și în căutare de soluții. Mă caracterizez drept o artistă, o solistă de muzică ușoară ce interpretează notele de pe portativul vieții și trăiește intens emoțiile generate de undele sonore armonioase.  

Diana Mărgărit

Am pășit în Școala de Valori, devenind un Excepțional, în călătoria spre Pitești, unde am contactat o lume diferită bazată pe educația non-formală, pe educația sufletelor tinere ce pot dispersa idei originale, pe educarea minților dispuse să reprezinte schimbarea pe care o doresc în societate și, nu în ultimul rând, pe abilitățile de comunicare într-o echipă ce va produce inovație prin realizarea unor proiecte palpabile, atingând obiective mărețe.

Drept câștigătoare a numeroase trofee la festivaluri naționale și internaționale, am privit Excepționalii ca pe o provocare menită să mă stimuleze intelectual, să-mi formeze încă o latură a caracterului de interpret, să mă ancoreze în realitatea antreprenorială… Am descoperit încă din prima zi că am fost nevoită să mă cunosc, dar și să mă autoeduc prin diverse metode.

Am înțeles esența acestor aspecte la prima întâlnire cu trainerii, aflând semnificația veridică a vieții, respectiv a experienței mele în acest proiect. “Am contactat” personalitatea ce mă reprezintă prin intermediul unui test care mi-a mărit viziunea, drept pentru care am observat că rolul meu pe scenă este setat prin anumite criterii și că nu diferă foarte mult de rolul meu în viața celorlalți.

Drept debater, afirm cu tărie că mrejele comunicării, asbtractizate de mine prin dezbaterile academice, se bazează pe puterea interioară, putere care mi-a fost amănunțit descrisă a doua zi în sesiuni. Am dansat cu fricile, am căutat să esențializez inteligența emoțională și am realizat că, introdusă în acest univers adolescentin, mă pot afirma utilizând autosugestia și prin cunoașterea celor mai importante elemente ale comunicării. Conversațiile profunde, contactul vizual, dezbaterea ideilor pro și contra – toate reprezintă un plus în palmaresul emoțional pe care nu-l voi uita prea curând.

Drept deținătoare a peste 100 de diplome în diferite domenii ce mă pasionează, parcurg

Diana Mărgărit

cu entuziasm această călătorie în care, odată găsită echipa potrivită, devin zilnic mai motivată să aplic toate cunoștințele acumulate în ramurile preferate cu scopul de a întemeia un proiect, cu speranța de a avea un impact evident asupra comunității. Am căutat idei, soluții, am dezvoltat moduri de a interacționa și învăț în continuare să dezvolt tot ce mi se propune și tot ce propun, pentru a îndeplini scopul concret stabilit.

Școala de Valori constituie un început pe care suntem datori să-l conducem spre ascensiune, ca Excepționalii să reprezinte un model real și un simbol al adolescentului activ, implicat, inteligent, bogat în cunoștințe utile și conectat cu cei din jur.

Drept membru al Trupei de Teatru Moft Ploiești, jonglez cu abilitățile de artist, întrucât acest proiect promite să revoluționeze tinerii valoroși prin aplicarea celor asimilate prin intermediul trainerilor calificați ce mă inspiră să mă perfecționez zilnic. Sunt nerăbdătoare să continui drumeția la superlativ, lăsând amprenta unei opinii cugetate care, asociată altora, poate deveni o schimbare a viziunii asupra vieții, dar și a mentalității.

Cred în puterea destinului, iar faptul că Excepționalii m-a atras nu reprezintă decât un semn că trebuie să mă alătur oamenilor preocupați de inovație și învățare, aspecte bazate pe puterea lăuntrică de a mă atașa grupurilor de tineri ce doresc perfecționarea educației. Vreau cu ardoare să adaug încă un pas în lumea descrisă, pentru a adăuga o experiență unică, bazată pe motivație și gestiune, ce unește adolescenți încrezători în forțele proprii, printre care mă aflu și eu, bucurându-mă de fiecare moment pe care îl găsesc provocator.”

http://scoaladevalori.ro/diana-margarit-ma-consider-un-estet-dar-si-o-adolescenta-cu-pasiune-pentru-cunoastere/

ZIUA INTERNAȚIONALĂ A MUZICII – 1 OCTOMBRIE

Printre atâtea sărbători care figurează pe pagina Wikipedia dedicată lor se numără și Ziua Internațională a Muzici, adică azi 1 octombrie. Propun deci, să ne bucurăm un pic!

Anna Netrebko cu „Meine Lippen, sie küssen so heiß”, Franz Lehar.

 Preluare de pe You Tube

PRO EDUCAȚIE PENTRU GUVERN: UN PIAN PENTRU LIPATTI

Susțin această campanie și îndemn și pe alții să facă asta fiindcă azi am….

…văzut și auzit  cum, cu mare pompă și bătându-se cu cărămida în piept, guvernul, reprezentat de Victor Ponta și (recent condamnatul) Liviu Dragnea, au mers de urgență să semneze la Târgu Jiu niște contracte cu mulți bani pentru refacerea stadionului pentru „voinicii” de la Pandurii Tg. Jiu.

Doamne, și ce mândru mai era Ponta! Doamne, și cum menționa el că orice țară trebuie să promoveze sportul, cultura și învățământul   – citat aproximativ ! Am observat că oricum învățământul era pe ultimul loc.

Nu mai vorbesc de sta-di-o-nul care se va construi la Craiova! Deși nu mai face săli de sport ca Elena Udrea, guvernul actual se lansează cu avânt în construcția și reparația stadioanelor. Păi ce poate fi mai important?

Eu am găsit că mai important ar fi ca elevii talentați din România să beneficieze măcar de aceleași sume pe care guvernul le pune la dispoziție pentru stadioane. Mai concret: pentru fiecare stadion construit sau reparat să se ridice o școală nouă sau să se aloce fonduri pentru cei care, azi, mâine și poimâine, vor fi mândria noastră: în muzică, în pictură, în balet, în matematică, în fizică, în sporturi lăsate la coadă precum tenis, înnot, patinaj, în …orice, adică nu numai în fotbal.

N-am auzit străini să se extazieze că avem olimpici sau copii excepționali în niște domenii în care se muncește mult și greu ca să iasă la iveală talentul. În schimb am auzit cum străinii ne „gâdilă” plăcut mândria rostind: Mutu, Hagi, Iordănescu sau mai știu eu ce „mari” nume din foooootbal ca și când România se rezumă doar la asta.

Nu știu de ce nu am auzit la Victor Ponta să fi zis, fie măcar și ca încurajare, că susține campania pentru liceul Lipatti și că se gândește să ofere un ajutor din partea guvernului. Oare de ce nu face guvernul și gesturi din astea?

Educația „cu”, „despre” și „prin” muzică sau „Concertul copilăriei”

În urmă cu vreo 6 ani scriam, pe un alt blog de-al meu, un mic articol despre Concertul de la Viena. Astăzi urmărind, a nu știu câta oară, concertul mi-am dat seama că asta a însemnat, în tot atâția ani, câte o „porție” de educație, nu numai muzicală. Ce păcat că există copii, elevi și adulți care nici nu știu că acest concert există, care nu rezonează cu muzica, atât de luminoasă, a familiei Strauss, care nu pot primi această mică porție de educație în fiecare an!

Iată articolul:

Concertul copilăriei

Comunismul s-a terminat sau cel puțin așa pare. Mai răzbat pe ici pe colo idei și principii de care nu ne putem dezbăra dar…societatea progresează. Trăim alte vremuri, avem alte pretenții, dorim alte lucruri, încercăm altceva aproape în fiecare zi, dar, dacă ne gândim bine, nu mai simțim la fel sau nu mai putem aduce până la noi acel „ceva” care ne însuflețea copilăria sau tinerețea. Uneori a fost casa bunicilor, alteori a fost vreun bâlci care ne colora existența monotonă, de multe ori a fost doar casa în care am trăit alături de cei dragi.

Pentru noi, cei care am fost elevi ai unei școli de muzică, viața de elev s-a deschis în acordurile lui Mozart și Beethoven. Clasa I a însemnat, într-o vreme în care nimic nu prea avea semnificație, un alt univers. În timp ce învățam alfabetul, notele muzicale deveneau prietenele noastre. Audițiile de la sfârșitul fiecărei clase ne transformau. Publicul era  juriul nostru suprem și nu era ușor să mulțumești părinți și frați, bunici sau cunoscuți, într-o vreme când arta supraviețuia printr-un fel de milă a autorităților centrale de partid și de stat. De fapt noi, pianiștii și violoniștii, coriștii și flautișii, noi, cei ce studiam un instrument sau cântam în cor, intrasem într-o altă lume.

Pentru noi, muzica devenea o a doua natură. Programul nostru nu era deloc obișnuit. În timp ce alți elevi plecau acasă după ore noi începeam studiul: orele de cor, orele de pian sau vioară, mai târziu orele de orchestră. Nici aici nu se termina programul nostru fiindcă urmau orele de studiu acasă sau dacă nu aveam instrumentul, la școală. Școala de muzică, fiindcă așa s-a numit la început, era singura din oraș care se închidea la ora 20, iar când se apropia sfârșitul anului școlar, chiar mai târziu. Studiul ne răpea, într-un fel, copilăria. Ore în șir studiam pentru a cânta perfect un pasaj sau pentru a învăța digitația corectă, ore în șir descifram punctele transformate în optimi sau doimi. Ore în șir reluam pasajele dificile sau cântam studiile care  ne transformau în mici virtuozi. Și mulți credeam pe atunci că ne-am jucat prea puțin și am studiat fără folos, că am fi putut să facem și altceva sau că părinții nu prea s-au gândit mult când ne-au înscris la Școala de muzică.

Dar….greșeam. Universul nostru nu se închidea lumii exterioare ci se deschidea sufletelor noastre. Înțelegeam esența lucrurilor într-un mod cu totul aparte și poate mai profund decât alți copii. Nu eram diferiți dar devenisem poate puțin mai „speciali”. Când reușeam ceva, când lucrarea sau concertul pe care-l aveam de interpretat lăsa asistența mută de uimire, atunci ne simțeam și noi speciali. Părinții ne priveau ca pe niște mici genii iar profesorii ne lăudau cu măsură. Pentru restul lumii eram cineva și începeam să fim dați de exemplu.

Lumea copilăriei noastre, a celor de la Școala de muzică, începea să capete alte contururi. Radioul nu era un aparat comun în vremea copilăriei mele iar televizoarele se numărau pe degetele de la o mână pe strada mea. Puteam totuși să mă număr printre privilegiați: aveam și radio și televizor într-o vreme când ele erau considerate un lux. Trăind în lumea muzicii la școală și acasă, televiziunea a intrat în viața mea și mai apoi și a colegilor mei, într-un fel cu totul aparte. Pe lângă faimosul Robin Hood, aproape singurul serial care aducea copiii în fața ecranului, emisiunile muzicale ne atrăgeau în fața radioului și, mai târziu, în fața televizorului.

Un an întreg așteptam Concertul de Anul Nou de la Viena și mulți ani a trebuit să-l ascultăm la radio. Televiziunea română nu-l prelua pe atunci. Dar asta nu ne împiedica să ne facem programul în așa fel încât, pe 1 ianuarie, să ne așezăm cuminți pe lângă radio și, timp de 2 ore, să ascultăm celebrele valsuri, polci, mazurci sau fragmente din operete ale faimoasei familii Strauss.  Era un moment extraordinar când uitam de toți și toate, când ne simțeam liberi deși nu eram, când nimic nu mai avea importanță fiindcă universul era al nostru și el era muzica.

Ne credeam speciali numai fiindcă ascultam concertul și aveam ce povesti la începerea școlii. Știam cine l-a dirijat, știam ce s-a cântat, știam să fredonăm „Dunărea Albastră” sau „Marșul lui Radezki”, polca „Tritch Tratch” sau „Viață de artist”,  ”Sânge vienez” sau  ”Valsul împăratului” și, cu fiecare an, știam mai multe. Începusem să le învățăm singuri, căutam partiturile și dădeam mici concerte în pauze. Când l-am putut urmări la televizor nu ne venea să credem cum arăta sala de concerte a Filarmonicii din Viena. Impunătoare și strălucitoare, cu candelabre de cristal și cu o arhitectură deosebită, plină de flori și plină de spectatori. Spectatorii păreau că joacă într-un film despre înalta societate: doamnele elegante în rochii superbe nu păreau deloc tovarășele din România iar domnii în fracuri impecabile afișau o eleganță care nouă ne era străină. Cu zâmbetul pe buze și fericiți că se aflau acolo cântau cu orchestra sau ascultau în liniște, aplaudau în ritmul muzicii sau fredonau Dunărea albastră. Așa o strălucire în niște vremuri care pentru noi erau cenușii! Și să nu uităm: ne aflam în Epoca de aur!(ceaușistă)

Copilăria a trecut, amintirile au rămas. Anii comunismului ne-au adus din ce în ce mai multe constrângeri. Nimeni și niciodată n-a mai putut  să ne ia înapoi concertul de Anul Nou. L-am urmărit și încă îl mai urmăresc și astăzi. Este un fel de „În căutarea timpului pierdut” a lui Proust. Este un fel de întoarcere la copilărie.

Tot despre acest concert  <<„Destinații” de vacanță: un concert faimos>>

Puteți urmări Concertul de Anul Nou din 2014 în format video  full HD:

Invitație la eveniment: „Am cunoscut-o pe Amita Bhose”

Spațiul virtual al acestui blog este și va fi un loc pentru promovarea unor astfel de evenimente, atât din dorința de a scoate la iveală zona de cultură pe care alții n-o promovează, cât și dintr-o mare admirație față de Carmen Mușat Coman, jurnalist și director al editurii „Cununi de stele”, care a ales să fie un deschizător de drum spre un „tărâm” foarte puțin cunoscut. De aceea am preluat invitația, afișul și comunicatul de presă primite din partea prietenei mele și vă invit să le citiți. Poate treceți pe la librăria Bastilia pe 9 februarie.

Librăria Bastilia și Editura Cununi de stele invită la evenimentul: „Am cunoscut-o pe Amita Bhose”. Evenimentul este prilejuit de împliniea a 80 de ani de la nașterea primei traducătoare a lui Eminescu în Asia.

 

„Dacii – Adevăruri tulburătoare” Documentar 2012

O bună educație trebuie să considere ca o obligație cunoașterea istoriei și a strămoșilor poporului din care faci parte.  Poate ar trebui să știm mai mult despre istoria noastră, despre cei care sunt străbunii noștri: dacii. Poate ar trebui să ne punem mai multe întrebări despre existența impunătoarelor statui de daci pe Arcul lui Constantin de la Roma. Poate ar trebui să ne punem întrebări despre celebra expresie „Noi suntem urmașii Romei”. Dar dacă nu suntem? Dacă suntem mai mult de-atât? Dacă suntem doar urmașii dacilor?

Un film foarte interesant și care pune întrebări la care, mai mult ca sigur, nu s-au dat încă toate răspunsurile.

 

Dacii – Adevăruri tulburătoare–Documentar 2012

Acum un an am fotografiat în mod special (plecasem la Roma cu acest gând) statuile reprezentându-i pe daci aflate pe Arcul lui Constantin. Sunt impresionante. Întrebarea pe care mi-am pus-o atunci și eu a fost chiar cea din film: de ce pe un monument care slăvea o victorie romană se aflau reprezentanții învinșilor? Și nu afișau deloc o atitudine de învinși. Nu am fost deloc convinsă de explicația că nu aveau alte statui și le-au pus pe cele deja existente.

Filmul a fost preluat de pe blogul lui Daniel Roxin. http://danielroxin.blogspot.com/2012/03/dacii-adevaruri-tulburatoare-film.html

Pro cultură

În spiritul promovării oricărui act de cultură, în spiritul dragostei de…Eminescu, și dintr-o sinceră prietenie față de d-na Carmen Mușat Coman, fac cunoscut tuturor celor care doresc să participe că joi, 19 ianuarie 2012 ora 16.00, va avea loc la Muzeul Național al Culturii Române o  „întâlnire” cu „AMITA BHOSE, sora mai mare a lui Eminescu”. Așa se intitulează invitația editurii „Cununi de stele”. Vezi afișul de mai  jos și comunicatul de presă.

 

 

MUZEUL NAȚIONAL AL

LITERATURII ROMÂNE

Comunicat de presă

București, 16 ianuarie 2012

Joi, 19 ianuarie 2012, ora 16:00, Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bdul Dacia nr. 12 va găzdui evenimentul intitulat „Amita Bhose, sora mai mare a lui Eminescu”, organizat de editura Cununi de stele.

Prilejuit de împlinirea a 162 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu, evenimentul dorește să creioneze portretul Amitei Bhose, prima traducătoare a poetului în spațiul asiatic, totodată exeget și critic al textelor eminesciene.

Vor evoca opera și personalitatea Amitei Bhose:

• Maria Grapini, consul onorific al Republicii India, invitat special al editurii Cununi de stele.
• Elena Andronache, fostă studentă şi colaboratoare a Amitei Bhose.
• Carmen Muşat-Coman, fostă studentă, colaboratoare a Amitei Bhose, director editorial Cununi de stele.
• Lucian Chișu, director al Muzeului Național al Literaturii Române.

Spre întregirea portretului Amitei Bhose mărturiile celor ce au cunoscut acest mesager unic al Indiei în România vor fi completate de o miniexpoziție conținând fotografii, copii ale manuscriselor.

Iar întrebarea firească – oare cum sună Eminescu în bengali – își va găsi răspunsul în lectura unui vorbitor nativ al limbii bengali (înregistrare).

Detalii despre Amita Bhose – www.amitabhose.net

Informațiile de pe site pot fi reproduse de presă cu specificarea sursei.

Detalii și confirmări:

Carmen Mușat-Coman director editorial Cununi de stele

Tel: 0722 455 806

e-mail: office@edituracununidestele.ro

edituracununidestele@yahoo.com

Amita Bhose (Calcutta,1933-Bucureşti, 1992)

Îndrăgostită de opera eminesciană după ce a descoperit-o în Manualul de limba română de la Universitatea București în 1959, Amita Bhose a renunţat la tot în India – avere, soț – pentru a trăi în România, ţara unde s-a simţit acasă, ţara pe care, aşa cum afirma Zoe Dumitrescu-Buşulenga „a iubit-o mai mult decât mulţi români şi a slujit-o cu inteligenţa şi condeiul ei”. Teza sa de doctorat, cu tema Influența indiană asupra gândirii eminesciene, susţinută sub îndrumarea prof. dr. docent Zoe Dumitrescu-Buşulenga, a fost publicată cu titlul Eminescu şi India și i-a adus renumele de „a fi unul dintre cei mai avizaţi cercetători ai istoriei pătrunderii culturii indiene în spaţiul cultural european.” (George Munteanu). A făcut parte din colectivul însărcinat cu editarea operei eminesciene – ediția Perpessicius – „ceea ce i-a dat prilejul cunoașterii adâncite a poetului, a gândirii sale. Și a început să publice pagini de analiză a textelor lui antume și postume, a însemnărilor de pe manuscrise, a variantelor, cum numai puțini eminescologi au izbutit. Cu o acirbie de om de știință și cu o intuiție ascuțită a contextului, Amita Bhose a deschis un unghi de perspectivă comparatistă între spiritualitatea indiană și română, cum nu se mai întâlnise până atunci.” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga). Cercetările sale au demonstrat și că Eminescu a fost primul traducător român din limba sanscrită, Amita Bhose fiind prima persoană care, după aproape 100 de ani, a analizat, transcris și însoțit de aparatul critic cele trei caiete manuscrise ale poetului care conțineau traducerea Gramaticii sanscrite mici a lui Franz Bopp, aflate la Biblioteca Centrală Universitară din Iași.

Cu o modestie pe care doar spiritele mari o au, a considerat ca fiind o cinste faptul de a fi prima traducătoare a lui Eminescu în limba lui Tagore, bengali, cartea Eminescu: Kavita (Poezii) apărând la Calcutta în 1969. Cu aceeaşi modestie a primit, în 1972, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traducerea lui Eminescu în bengali.

De-a lungul anilor a predat – numai în limba română – cursuri practice de bengali, sanscrită şi cursuri teoretice de civilizaţie și estetică indiană la Universitatea Bucureşti (1972-1991) și a conceput, în premieră, instrumente de lucru pentru studenți: Manual de limba bengali, Dicționar bengali-român, Manual de limba sanscrită, Dicționar de verbe sanscrit-român. A tradus în bengali literatură română – poezie contemporană, Sadoveanu, Zaharia Stancu, Ion Agârbiceanu, Marin Sorescu, piesele lui Caragiale, Mihail Sebastian au fost jucate la Calcutta în traducerea sa. A publicat în presa culturală din India ecouri ale receptării literaturii indiene în România, în special a lui Tagore. Amita Bhose a fost, de altfel, prima și singura traducătoare din bengali în română (limba maternă a lui Tagore și a Amitei Bhose) a laureatului Premiului Nobel pentru Literatură în 1913.

În presa culturală română și indiană a publicat peste 56 de traduceri din bengali în română și din română în bengali, peste 90 de articole, studii. A susţinut peste 100 de conferinţe și emisiuni radiofonice și a acordat peste 20 de interviuri despre Eminescu, literatura română şi indiană.

Operă:

Eminescu și India.

Proza literară a lui Eminescu și gândirea indiană.

Eminescu și limba sanscrită.

Dialoguri cu Amita Bhose: Eminescu este magnetul care mă atrage spre România.

Maree indiană: Interferențe culturale indo-române.

Sărbători sezoniere din India.

Traduceri din bengali în română:

Proverbe și cugetări bengaleze.

Povestea prințului Sobur (basme bengaleze).

Radha și Krișna, de Chandidas.

Scrisori rupte, de Rabindranath Tagore

Dragostea încurcă, dragostea descurcă, de Rabindranath Tagore.

Soarele din prima zi, de Rabindranath Tagore.

Traduceri din sanscrită în română:

Natyasastra, tratat de artă dramatică.

Căruța de lut, de Șudraka.

Am reprodus în integralitatea lui textul comunicatului de presă și afișul de promovare. Pentru mai multe detalii puteți consulta site-urile dedicate Amitei Bhose și pagina editurii „Cununi de Stele”.

Ploieștiul la Festivalul „George Enescu”- Corala „Ioan Cristu Danielescu”

Luni, 12 septembrie 2011, ora 18.00, la Sala Radio („Mihail Jora” ) – București, Corala „Ioan Cristu Danielescu” a Casei de Cultură a Sindicatelor din Ploiești, va concerta în cadrul manifestărilor Festivalului George Enescu.

Sub titlul „Muzica secolului XXI / Enescu și contemporanii săi”, membrii acestei formații camerale vor susține un recital de piese corale aprținând unor prestigioși compozitori români: Mihail Jora, Irina Odăgescu, Gavriil Musicescu, Valentin Gruescu, ș.a.

Dirijor : VALENTIN GRUESCU
Solişti : CRISTINA TRANDAFIR, ADINA STĂNESCU, ROXANA ANDRONACHE,
ADRIAN CĂLINESCU, BOGDAN-STELIAN DUMITRU
Recitator : ION CHIVU
La pian : MIHAI MĂNICEANU

Concertul va fi transmis de Radio România Cultural.

O formație corală deosebită, cu un palmares impresionant și cu numeroase concerte susținute în țară și în străinătate, corala „I.C.Danielescu” reprezentă la cel mai înalt nivel muzica corală românească și orașul în care a luat ființă – Ploiești. Despre Corala „Ioan Cristu Danielescu” găsiți mai multe informații pe site-ul dedicat: http://www.coraladanielescu.ro/

Amita Bhose = din dragoste de Eminescu

Joi, 14 aprilie, ora 16:30, la sediul Bibliotecii Dimitrie Cantemir, Str. Viitorului, nr.52 (Piața Gemeni) va avea loc lansarea primului Manual de limba sanscrită din România, elaborat de Amita Bhose și apărut la editura Cununi de stele.

Amita Bhose (Calcutta, 1933 – București, 1992), cercetătoare a operei eminesciene, doctor în filologie (1975 cu teza Influența indiană asupra gândirii eminesciene), scriitoare, traducătoare, profesoară, este personalitatea care a creat o punte de legătură între culturile României și Indiei. Din 1971 până la moartea sa, în 1992, a trăit în România, „ţara pe care a iubit-o poate mai mult decât mulţi dintre români şi a slujit-o cu inteligenţa şi condeiul ei” (Zoe Dumitrescu-Buşulenga). În India a publicat traduceri în bengali din poezia română contemporană, din Sadoveanu, Marin Sorescu, iar piese ale lui I.L. Caragiale, Mihail Sebastian au văzut lumina rampei. În 1969 a apărut, în bengali, limba maternă a lui Tagore, volumul Eminescu: Kavita (Poezii), prima traducere a lui Eminescu în Asia.

În cadrul lansării vor evoca personalitatea și opera Amitei Bhose: Lelia Rădulescu, Elena Andronache, Carmen Mușat – Coman. Vor fi prezentate manuscrisele autoarei și, în premieră, după 20 de ani de la susținerea ultimului curs de limba sanscrită de către Amita Bhose, planșele de lucru ale domniei sale.

Mai multe amănunte pe site-ul editurii  http://www.edituracununidestele.ro/Evenimente.asp

---

Orice act de cultură e un pas înainte spre educație. Îmi face o deosebită plăcere să anunț această lansare fiind o admiratoare a lui Eminescu și Tagore, a culturii indiene, a d-nei Zoe Dumitescu Bușulenga, a d-nei Carmen Mușat – Coman.

Jurnalistă și scriitoare în continuă afirmare, cu preocupări literare deosebite și  cu o perseverență de invidiat, Carmen Mușat  – Coman  a făcut posibilă editarea operelor Amitei Bhose și acum apariția manualului de sanscrită. Succes  Carmen!

Educația prin sculptură:135 de ani de la nașterea lui Brâncuși

Astăzi, 19 februarie 2011, se împlinesc cei 135 de ani de la nașterea marelui sculptor român Constantin Brâncuși.

Între 19 februarie 1876  și 16 martie 1957 se așterne o viață de om excepțională – măreață și modestă în același timp –  și aceasta îi aparține lui Constantin Brâncuși. Cine ar fi crezut că al șaselea copil, născut într-o familie obișnuită și fără pretenții artistice din Hobița – Gorj, ar putea ajunge un sculptor de talie mondială omagiat astăzi la Paris și New – York și nu la fel de prezent sau cunoscut pe meleagurile românești? Poate nimeni.

Dar el  a existat și există încă prin opera sa și noi, toți, suntem (poate) datori să cunoaștem o astfel de viață de excepție.  Fiindcă suntem români, fiindcă el a fost român, fiindcă a demonstrat că dacă muncești cu talent și pasiune ajungi acolo unde îți dorești, fiindcă poate fi un model, fiindcă oricine altcineva ar putea să aibă în el scânteia artistică și, într-o zi, să o aducă la lumină. Asemeni lui Brâncuși.

Impresionantele sale lucrări stau mărturie pentru ce a putut gândi și realiza un țăran plecat din inima Gorjului, pentru sculptura secolului al XX – lea. Faptul că se numără printre cei mai mari sculptori ai secolului citat nu cred că l-ar fi impresionat pe Brâncuși dar faptul că ar mai putea exista, azi, români care să nu fi aflat despre „Domnișoara Pogany”, „Măiastra”, „Coloana infinitului”, „Masa tăcerii”, „Poarta sărutului”, „Muza adormită”, „Rugăciune”etc. ar trebui să îndemne pe oricine să afle. Să afle că Brâncuși există.

Atelierul lui Brâncuși a rămas acolo unde el a creat, la Paris. Opera lui Brâncuși (o mare parte, aprox. 20 de lucrări) se află într-o țară care a știut dintotdeauna să vadă în viitor: America.  Philadelphia – Museum of Art. deține valoroasele lucrări. Și totuși  ar trebui să sperăm că inima lui Brâncuși se află la ea acasă, în România. Cred că îi suntem datori, fie și numai, pentru  că el  a murit „cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în țara mea” .