Dana Nălbaru a trezit-o pe „Frumoasa” din pădurea adormită

Dana Nălbaru

Cred că ăsta e titlul care se potrivește cel mai bine „răscoalei” declanșate de Dana Nălbaru și soțul ei care, ce să vezi?, au anunțat într-o zi că, gata!, copilul lor nu mai merge la școală. Adică la școala românească. Cum așa ceva nu s-a mai văzut în România, să spui de-a dreptul că nu vrei să urmeze copiii tăi școala în SISTEMUL de învățământ românesc, după ei a venit….potopul. Cred că mulți s-au gândit: ce i-o fi apucat? Nu puteau să facă și ei precum Vanghelie, Geoană, Paleologu, Năstase, Isărescu ș.a. fără vâlvă, adică? Pentru că mie îmi e clar că aproape toți cei aflați la putere au considerat că învățământul românesc e un eșec dacă, la vârste chiar mici, și-au trimis copiii în străinătate. 

Imediat toată lumea (învățată sau nu) s-a mobilizat să dea replici, cam ca la cutremur. Ba că e bine, ba că e rău, ba că nu e legal, ba că nu e bine să fie școală acasă. Cam așa o țin dezbaterile sau replicile de vreo săptămână. Ce noroc nesperat pe televiziunile de așa-zise știri!

Ca în orice împrejurare, nimeni nu stă să analizeze faptele concrete sau să ia în calcul variantele. Nu, doar se înverșunează situându-se de o parte sau alta. Linie gri nu pare să existe, adică un compromis sau măcar o analiză a sistemului propus. 

Prima dată când am luat contact cu ideea de homeschooling a fost în urmă cu câțiva ani. Pe atunci primisem niște comentarii (referitoare la o cu totul altă temă de discuție) de la o doamnă (de origine română) din SUA și la o cercetare mai atentă am dat peste blogul pe care-l întreținea. Nu am fost deloc impresionată poate și din cauza cantității de invective pe care doamna le profera la adresa lui Obama sau a guvernării de atunci, dar și din cauza amestecului ciudat între educarea copiilor acasă și propriile convingeri religioase, pe care, bănuiesc, dorea să le păstreze intacte pentru familie. Mie mi s-a părut că nu e tocmai corect să faci așa educație acasă.

Între timp am încercat să mă documentez referitor la această alternativă de educare a copiilor fiindcă nu înțelegeam prea bine cum s-ar putea duce la bun sfârșit această sarcină. Mi se părea aproape imposibil ca niște părinți să realizeze tot ceea ce presupun programele școlare la toate materiile. Așa am afat că homeschooling-ul se practică de mulți ani atât în SUA cât și în Europa, că în unele țări sau pe unele continente (vezi Australia) s-a impus ca o necesitate pe când în altele e interzis și că nu există studii care să condamne cu vehemență modalitatea aceasta de educație.

Am găsit însă destule studii referitoare la homeschooling în SUA. Voi da aici doar 2 linkuri:

http://www.nheri.org/research/research-facts-on-homeschooling.html

https://www.linkedin.com/pulse/20140921012711-95218701-what-does-the-research-say-about-homeschooling

Până la urmă, ideea acestui sistem alternativ de educație s-a născut, bănuiesc, ori dintr-o necesitate, ori dintr-o „luptă” pentru respectarea acestui drept al omului/copilului, acela prin care copilul trebuie să primească educație dar nu neapărat din partea statului. Singurul lucru pe care nu îl înțeleg din toată această gălăgie este acela că taberele, în principiu 2, vor să demonstreze că cealaltă tabără nu procedează bine, aruncând cu noroi și nu argumentând ceva.

Homeschooling?

Personal cred că toți au dreptate și aceste tipuri de educație li se potrivesc anumitor copii, anumitor familii, anumitor perioade poate din dezvoltarea copiilor. De ce să atacăm familiile care decid că nu e bine pentru copiii lor în școala românească? Asta nu le va face să o accepte și se vor găsi mereu portițe pentru ca fiecare să facă cum consideră mai bine. Pe de altă parte o majoritate care își trimite copiii în sistemul românesc de învățământ a decis deja că e mai bine așa. Din varii motive .

Ca om care am făcut parte din sistem vreo 35 de ani pot spune că există mulți, foarte mulți nemulțumiți, atât printre părinți, cât și printre copii sau profesori. Din păcate nu toată lumea e dispusă să-și asume responsabilitatea educării acasă, iar mulți nici nu ar putea să facă asta. Așa că nu prea înțeleg înverșunarea nici a unora, nici a altora. Poate ar fi mult mai bine dacă legile noastre ar fi mai clare, dacă părinții ar avea dreptul și posibilitatea să aleagă, dacă miniștiri și foștii miniștri nu ar mai da verdicte de psihologi, dacă prima doamnă doar și-ar spune o părere…dacă.

 

Moartea vine în tabere și excursii școlare

Un motto plin de viață, o viață sfârșită tragic: motto-ul Dianei, (eleva decedată la Bușteni): «Viaţa e frumoasă! Iubesc viaţa!»

Comentam acum vreo două zile pe blogul unei cunoscute jurnaliste și editoar cunoscut, Carmen Mușat Coman, detaliile tragice ale morții adolescentei olimpice din așa – zisa tabără organizată la Bușteni. În concordanță cu ideile pe care Carmen Mușat Coman le exprima în articol, n-am putut decât să constat și eu (a câta mia oară?), lipsa totală de responsabilitate și implicare a ierarhiilor superioare din învățământul românesc în tot ceea ce se cheamă siguranța copiilor noștri aflați în sistem.

De fiecare dată când se întâmplă astfel de evenimente, toți cei aflați de la ministru în jos până pe la nivelul învățător/profesor/diriginte constată că „n-aveau nici o responsabilitate”, adică nici măcar morală. Profesorul trebuia să…, învățătorul nu a luat măsuri…, dirigintele nu s-a asigurat, …eventual directorul trebuia…etc.

Teoretic și practic TOȚI aceștia și-au luat măsuri de siguranță pentru astfel de evenimente. Cine ar dori (nu-i așa?) să ajungă după gratii pentru un copil teribilist? Ultimele (măsuri) sunt cele luate în urma căderii din tren a elevei plecate în excursia pe Valea Prahovei. De fiecare dată măsurile/pedepsele prevăzute acolo sunt, la modul concret, „draconice” pentru …ghici (?) însoțitor.

Cu toate regulamentele și măsurile propuse și aflate în vigoare, cu toate indicațiile prețioase date de mai marii ierarhici de pe la inspectorate și minister, cu toate procesele – verbale încheiate și hârtiile în 3-5 exemplare adunate sub formă de munți de maculatură prin dosarele școlilor, atunci când organizezi o acțiune cu elevii, nimic, niciodată nu te pregătește pentru situațiile neprevăzute fiindcă niciodată nu știi/și nu vei ști ce-ți rezervă locul, timpul, spațiul, anturajul, colectivul de elevi cu care faci activitatea, vârsta acestora, educația primită, starea de spirit, starea de sănătate, etc. La momentul producerii evenimentului grav sau tragic totul e anulat.

Analizând puțin ceea ce s-a întâmplat la Bușteni vom constata însă că profesorul coordonator (pasionat de matematică, conducător de editură și pensionar) se va alege cu dosar penal și va trebui să trăiască cu această tragică moarte pe conștiință până la sfârșitul zilelor sale.

Eleva moartă în urma căderii de la etajul 2 sau 3, având o alcoolemie mare în sânge și probabil o criză de teribilism datorată vârstei și împrejurărilor (se simțea probabil mai liberă, era dispusă să abordeze noi experiențe nefiind în cadrul mai strict controlat al casei sau școlii, nu se gândea la consecințe, etc.), avea un mare dezavantaj: nimeni nu o cunoștea cu adevărat, nimeni, probabil, nu știa ce fel de comportament manifestă, nimeni nu lua în calcul o abordare agresivă a situației în care s-a aflat, etc.

Așa se întâmplă mai mereu în cadrul unor astfel de acțiuni: elevii veniți din toată țara se adună acolo doar pe criterii de performanță, performanță care nu le aduce neapărat și o abordare matură a împrejurărilor în care se află sau un control (strict) al comportamentului. Aș spune chiar că totul se manifestă (majoritar) în contra, de cele mai multe ori.

Mă gândesc că părinții fetei sunt devastați. Cum să afli că ți-ai trimis copilul într-o tabără de pregătire și să să-l primești acasă într-un sicriu? Un adevărat coșmar! Pe cine să acuzi? Ce să faci? Cum să te împaci cu moartea prematură a propriului copil? Și nici nu pot enumera toate traumele prin care sunt convinsă că trec.

Aici intervine însă (i)responsabilitatea globală a sistemului de învățământ (în esență a politicilor proaste promovate în acest domeniu) care nu înțelege că regulamentele, legile și procesele – verbale sunt egale cu zero dacă oamenii pe care-i desemnezi să aibă grijă de copiii plecați în astfel de acțiuni, nu trebuie doar „responsabilizați” ci și  plătiți. Și nu oricum, ci foarte bine. Și nu numai plătiți ci și stimulați  să se preocupe minut de minut de acei copii ca și cum ar fi ai lor. Alergând după organizarea taberei și făcând demersuri pentru sponsorizări, preocupându-se de corespondență, de administrare (cazare, masă, condiții de transport), pregătind cursurile sau sesiunile, când să se mai preocupe și de copii? Toate astea (și altele) ar trebui să vină din partea sistemului și cu organizator desemnat. Gratis. Și se întâmplă chiar în taberele școlare din sistemul de stat și situațiile nu sunt puține.

Eu am încetat să mai organizez tabere cu elevii cam de acum vreo 10-12 ani în urma unor împrejurări care s-ar fi putut transforma în tragedii și observând că cele 10 zile de tabără mă îmbătrâneau cam cu 5 ani, psihic vorbind.

Atunci am constatat că directorul unei tabere făcea chiolhanuri , zilnice,  cu administratorul și se declara în favoarea unor bătăuși din localitatea unde era organizată tabăra; atunci am aflat că pentru a trata un copil bolnav eu trebuie să iau rețeta pe banii mei și să scol asistentele din 6 în 6 ore ca eleva bolnavă să poată fi tratată, ba trebuia să stau și la căpătâiul ei să încerc să-i scad febra; atunci am constatat că era posibil ca vreun elev să fie atacat în tabără și nimeni să nu aibă nici o responsabilitate fiindcă până și portarul avea „dreptul la somn”, în post fiind, bineînțeles; atunci am constatat că nu dormeam niciodată nopțile de grija ca vreun elev să nu cumva să facă un gest teribilist, și enumerările ar putea continua.

Constat acum că nimic nu s-a schimbat. Cadrele didactice de azi nu mai sunt dispuse, pe bună dreptate, să facă astfel de sacrificii într-o tabără. Oricum azi aceste plecări nu sunt privite cred, cu toată responsabilitatea. De nimeni.

Cândva un profesor care plecase într-o acțiune cu fiul meu s-a întors din localitatea unde-i instalase pe elevi și mi-a dat un telefon. La telefon mi-a spus textual: << Fiul dumneavoastră a insistat să vă sun și să vă spun ce face, precizând: „Am o mamă disperată. Dacă nu o sunați nu veți avea liniște toată noaptea”>>. Asta era starea mea de spirit în orice tabără, numai că eram disperată pentru fiecare copil pe care-l avem în îndrumarea mea.

Libertatea (de foarte multe ori, prost înțeleasă, dar nu neapărat) de care se bucură azi elevii acasă, în școli și licee face ca aceste responsabilități să se estompeze mult, până la diluția totală în derizoriu. Atât  din partea părinților, cât și din partea profesorilor sau conducerii școlilor. Nu știu de ce se consideră că elevul poate judeca corect și bine în toate împrejurările în care va fi pus.

În concluzie cred că ar trebui ca lucrurile să o ia pe un făgaș normal în domeniul educației și învățământului, punând mai presus de orice ELEVUL, pe care îl dorim inteligent, bun, corect, cu caracter, cu educație adecvată, responsabil, etc., nu doar la modul ideal marcat în legea învățământului. Și asta nu se poate face cu corpul profesoral actual ținut și menținut într-o stare de mizerie financiară, de umilință, de marginalizare față de alte categorii sociale sau chiar batjocorit (de la politicieni până la maneliști, de la parlamentari până la părinții care-i jignesc sau chiar agresează în școli).

Ce-i drept pentru asta ne-ar trebui niște minți cu adevărat luminate care să treacă peste guvernările de tip politic și să se pună de acord în toate doar spre binele celui educat: copil în România de azi și adult în cea de mâine.

Și ne-ar mai trebui ceva: un psiholog în fiecare școală. Timpurile moderne presupun alte situații, uneori total neprevăzute și nemaiîntâlnite, și acolo unde familia și profesorii nu mai fac față, locul lor trebuie suplinit printr-o altă abordare care să nu lase copilul/elevul la în voia sorții sau a propriilor deciziilor, prea adeseori, imature.

Senzațional!

„Elevii vor avea fişe psihopedagogice, potrivit strategiei de prevenire a criminalităţii.

• Ca să mai rărească numărul bătăilor din şcoli, oamenii legii vor ca fiecărui şcolar să i se creioneze o fişă psihopedagogică de către diriginte şi psihologul şcolii.”

Cele de mai sus scrise cu litere mari pe site-ul realitatea.net dau de știre învățământului românesc că ministerul educației (MECTS) nu doarme pe perioada vacanței de vară ci se ocupă de/cu …strategii. Care mai de care mai flamboaiante și mai sortite eșecului de cum au ieșit din gândurile strategilor. Ce-i drept nici „oamenii legii” nu stau degeaba după cum se observă din articol.

Nu știu de ce ne mai mirăm că avem o generație care a ratat Bacalaureatul dacă propriul nostru minister nu face decât valuri. Unul din ele se sparge acum fiindcă… de ani de zile există în învățământul românesc fișa psihopedagogică a elevului. Educatorii, învățătorii și diriginții sunt obligați (teoretic) să o completeze și există numeroase modele care mai de care mai stufoase. Unii chiar o completează și așa încremenește.

Întrebarea care se pune este: câți o completează? dar întrebarea și mai bună ar fi: câți o consultă? De vreo 3-4 ani de zile există moda (fiindcă nu o pot numi altfel) ca profesorii (incluzându-i aici și pe învățători) să aibă la finalul anului școlar portofolii în care să „explice”,„dovedească” tot ce au muncit. Și am aflat cu stupoare că există directori care se uită mai întâi la grosimea dosarului – portofoliu cu hârtiile aranjate frumos  în ordine și mai puțin la activitatea pe care acel profesor o face în școală. Trebuie deci să ne așteptăm ca pe viitor să vedem aceste grozăvii și în legătură cu fișa psihopedagogică a elevului.

Pe de altă parte această fișă, completată așa cum trebuie, solicită învățătorului și dirigintelui foarte multe cunoștințe, mai ales din domeniul psihologiei, dar și cunoașterea în profunzime a mediului familial, social, a istoricului medical al elevului etc. Teoretic și practic fișa este un bun instrument de lucru și poate fi foarte utilă nu numai atunci când învățătorul sau dirigintele întâmpină dificultăți cu anumiți elevi. Pe lângă acestea, în anumite cazuri (divorțul părinților, apelarea la psiholog, solicitarea autorității tutelare, etc.) cadrele didactice sunt obligate să trimită autorităților o caracterizare a elevului bazată pe această fișă psihopedagogică.

Iată mai jos un model de fișă psihopedagogică a elevului pe care eu l-am folosit și încă îl mai folosesc. Modelul, extras de mine, a fost aranjat astfel pentru a eficientiza utilizarea hârtiei și a-l avea pe 2 pagini, adică am urmărit utilitatea și eficiența. Este destul de complex dar poate fi de mare ajutor.

Varianta B (din cartea Roxanei Tudorică „Managementul educaţiei în context european” – editura Meronia – Bucureşti 2006)

Dar să revenim. În afara acestor situații, mii, zeci de mii, sute de mii de elevi nu au nici o fișă psihopedagogică pe tot parcursul anilor de studiu deși ar trebui să aibă. Așa că: nimic nou sub soare.

Se pare că multe dorește ministerul să rezolve din toamna acestui an școlar în învățământ. Mi-aș dori să văd că se rezolvă ceva deși problema fișelor psihopedagogice e așa de veche(vreo 20 de ani?) încât cam la 2-3 ani țin minte că veneau solicitări în legătură cu aceste fișe. Chiar dacă la ciclul primar și gimnazial ele mai există pe ici pe colo, la liceu nu ajung niciodată adică exact acolo unde ar fi foarte utile. Elevul pleacă în clasa a IX – a și se înscrie la liceu doar cu foaia matricolă. Dacă pe lângă aceasta liceele ar solicita sau ar exista obligativitatea de a trimite și fișa psihopedagogică poate multe s-ar schimba în bine. Și tot acolo ar putea fi trecute (că tot se face vorbire în aceste zile) absențele elevului, sancțiunile și orice alte situații.

Senzaționalul rămâne: elevii vor avea fișe psihopedagogice!

Când să faci educație?

A început anul școlar. De aproape o lună de zile. Și tot de aproape o lună de zile a început mișcarea hârtiilor. Într-o lume a informaticii, într -o țară în care aproape toate școlile au calculatoare, într-o eră a internetului, noi,cadrele didactice, facem hârtii. Multe hârtii. Tabele, statistici, rapoarte, planificări, proiecte, zeci și sute de topuri de hârtie se topesc precum înghețata sub un soare torid. Niciodată nu se termină. Abia aștepți să dai gata un raport sau un tabel că se ivește la orizont altul despre altceva la care s-a gândit cineva care asta face: gândește în statistici sau rapoarte. Mă întreb: cine le citește?

Cred că suntem asemeni medicilor care se ocupă de hârtii (că și acolo sunt destule hârtii) și pierd din vedere pacientul care uneori moare și cauza morții rămâne necunoscută.

Nouă, în schimb, ni se spune că pentru orice activitate, acțiune, lecție trebuie făcută o hârtie să se vadă că acesta a existat, s-a realizat.  Altfel nu se poate demonstra că s-a făcut ceva. De aici începe strângerea zilnică a hîrtiilor care, adunate cu grijă și reciclate la sfârșitul unui an școlar, ar da hârtie pentru următoarele manuale. Și acestea ar fi noi și ar fi schimbate în totalitate nu 20%, 30% , etc. Din păcate nu s-a inventat nici o companie care să facă asta eficient și mai ales să știe să organizeze strângerea hârtiilor.

Bine că MECT s-a gândit să dea fiecărui elev de liceu un laptop în loc să facă asta cu profesorii. Lor le-ar fi fost mult mai util un laptop. Pe el se pot face  sau  stoca date despre lectii, planificări, proiectări, statistici și orice „detalii” care i-ar mai trece prin cap cuiva și de acolo ar fi ușor de transmis electronic celor  interesați.

Costurile ar fi fost mai mici, consumul de hârtie redus, profesorii și-ar fi scris proiectările pe laptop și le-ar fi putut modifica pentru diverse clase, planificările anuale n-ar mai trebui scoase pe n pagini de hârtie în 2,3 sau mai multe exemplare fiindcă profesorul predă la mai multe școli, iar directorii și inspectorii ar putea doar sa verifice că acestea există și sunt bine alcătuite.

Și pentru învățători și diriginți ar fi fost mult mai utile laptopurile. E mai ușor să ții o evidență a elevilor pe calculator adăugând în fișa psiho-pedagogică a elevului ceea ce trebuie la un moment dat și urmărind ca aceasta să fie actualizată. Abia atunci când elevul părăsește școala sau termină un ciclu de învățământ e nevoie, eventual , să fie scoasă pe hârtie. Deși ea ar putea fi transmisă următorului învățător  sau diriginte tot în format electronic. 

Ca să nu mai vorbim de utilitatea acestuia pentru urmărirea evoluției elevilor la o anumită disciplină. În loc de caietul personal profesorul ar avea toate datele pe laptop și ar putea să observe mai atent elevii.

Nu știm încotro sau cât se vor mai mișca hârtiile în învățămânul românesc dar cred că putem vorbi de certitudinea unor defrișări masive  de păduri dacă sistemul acesta continuă.