„A doua (tristă) zi de școală” – II

Cuvintele de mai jos aparțin unei mame care i-a scris ministrului  învățământului, d-nului Remus Pricopie. Scrisoarea a fost publicată de site-ul http://smartwoman.hotnews.ro/  la

http://smartwoman.hotnews.ro/Domnule-Remus-Pricopie-va-multumesc

Scrisoare poate fi doar continuarea, nedorită, a articolului pe care l-am publicat în 16 septembrie, adică a doua zi de școală. Mai mult ca sigur că nu e singurul părinte care privește cu dezamăgire și neputință la sistemul de învățământ românesc, sistem în care, vrând/nevrând, fiecare copil va intra.

 

„Domnule Remus Pricopie, va multumesc!

Vă mulţumesc pentru că înainte de începerea anului şcolar trebuie să spăl pe jos, să şterg praful, să spăl geamurile clasei unde va învăţa copilul. Pentru diversitatea perspectivei de la fereastră, această clasă se schimbă în fiecare an.

Vă mulţumesc pentru condiţiile deosebite oferite împreună cu primăriile, de trebuie să plătesc aproape orice din clasă. Mulţumesc pentru scaunele de bancă din care ies cuie, în acest fel se învaţă copilul cu greutăţile vieţii. După cum observaţi, poţi găsi un scop educativ în tot ce nu funcţionează. Numai persoanele rău intenţionate ar putea crede că legea sau siguranţa copiilor contează.

Vă mulţumesc pentru cadre didactice deosebite. Unul ales pe sprânceană alături de o figură luminată şi înalt prea sfinţită. Este cel care le-a povestit din prima oră cum e cu iadul şi răul care se vor abate asupra celor răi, adică asupra copiilor care nu învaţă o rugăciune. Clar, cu o rugăciune învăţată ajungi direct în rai, unde mai pui că eşti considerat şi un copil bun.

O profesoară de engleză aflată permanent în „pragul unei crize de nervi”, că altfel nu ştiu cum să numesc o femeie care ţipa la toţi copiii, fără excepţie. Dacă nu ar urla, chiar nu s-ar face înţeleasă de copii, iar pedeapsa aplicată la comun este revoluţionară. „Toţi pentru unul şi unul pentru toţi”. Să sufere obraznicii în tăcere, poate aşa s-or învăţa toţi minte să nu mai deschidă gura în veci.

Lista poate continua cu cadre didactice care nu vorbesc corect gramatical, care folosesc „care” în loc de „pe care”, dar acest lucru e un moft, ştiu prea bine. Aşa că propun să trecem la o chestiune arzătoare: banii.

Vă mulţumesc că în fiecare an în septembrie nu mai am problema banilor. Dispar fără să-mi dau seama. Anul trecut, de exemplu, s-a ajuns, cu toate fondurile şi manualele, la aproximativ 500 lei. Bani pentru manuale? Da, aţi auzit bine. Am întrebat la serviciu şi un singur coleg nu a plătit pentru ele anul trecut. Aş vrea să faceţi ceva în privinţa aceasta. Mă simt discriminata, ce şcoala e aia care nu cere bani pentru manuale?

Vă mulţumesc pentru toate lucrurile utile pe care le plătesc la fiecare început de an. Cămăşile albe sunt în top, acelea care nu se calcă sau cele care costă peste 50 de lei bucată sunt cele mai bune.

Urmează video proiectoarele, laptopurile, calculatoarele, imprimantele şi multă, multă hârtie de toate felurile şi în toate formele. Ştiu, nu sunt necesare, dar trebuie să le oferim copiilor cele mai bune condiţii de studiu, nu?

Anul acesta vă mulţumesc în special pentru manuale, mai precis pentru lipsa lor. Nici nu vă imaginaţi câtă bucurie pe învăţătoare şi învăţători. Este printre puţinele momente în care pot spune cu mâna pe inimă că nu e vina lor şi că nu pot face nimic să rezolve problema. Vă mulţumesc că m-aţi scăpat de o grijă în plus şi de nişte bani daţi de pomană.

Vă mulţumesc pentru că aţi făcut din şcoală un loc mai bun. Acum nu mai există bătăi sau făcut de râs în faţa şcolii la careu. Sistemul s-a perfecţionat, bineînţeles cu ajutorul părinţilor binevoitori. „Dai bani pentru binele copiilor, că altfel… taci din gură şi nu te revolţi pentru binele copilului, că altfel…” Nici măcar la şantaj nu se poate încadra.

V-am scris ca să nu mai plecaţi urechea la zvonurile care circulă cum că sistemul e defect. Eu zic că mai are mult până să ajungă la nivelul maxim de stricăciune.

Cam aceasta e realitatea pe teren. Nu pentru toate descrise mai sus sunteţi responsabil în mod direct, dar aceasta e atmosfera. Nu e nici un haos pentru că nu există manuale. Staţi fără grijă! Sistemul s-a repliat, se cer bani pentru diverse caiete pe care să se lucreze, bineînţeles conform programei. Eu zic să mai amânaţi treaba cu manualele, pentru că, sincer, am rămas fără bani.

Vă mulţumesc şi vă urez succes în noul an şcolar!”

Mare dezbatere, maaaareeeeeeeee!

Mare dezbatere, mare, în învățământ. Ce să fie? Ce să fie? Păi …ca de obicei în învățământ ne ocupăm cu pusul carului înaintea boilor și vrem, a mia oară, să constatăm pe viu dacă funcționează. Nu contează dacă aceste experimente se fac pe elevi generații la rând.

 

Cei care se ocupă cu facerea, refacerea sau desfacerea curriculei în sistemul românesc de învățământ au întotdeuna multă treabă, din care la final iese …nimic. Ca să dea impresia că muncesc lansează false dezbateri:

• cum ar fi aceea de introduce încă 2 ore de educație fizică la anumite clase de gimnaziu

• sau eterna, deja,

să fie sau să nu fie religia obiect de studiu în școlile din România?

Mie amândouă mi se par la fel de inutile și mă refer aici ca subiect de dezbatere. Prima idee pare destul de bună la prima vedere dar nu ia în calcul aproape nici o realitate din școlile românești. Deși există solide argumente pentru introducerea mai multor ore de educație fizică, în realitate, introducerea lor nu va face decât să sporească problemele. Și există câteva argumente care nu pot fi neglijate:

• la orice clasă, dar mai ales la clasa a V- a, elevii care vor face 2 ore de educație fizică una după alta, vor fi categoric atât de obosiți încât cu greu vor mai putea face față programului școlar care, să zicem, va mai presupune încă 2 –4 ore;
• condițiile în care vor face orele de educație fizică sunt, în multe școli, improprii: nu există săli de sport, nu există vestiare, nu pot face duș după orele în care au alergat, au transpirat, s-au jucat, etc.
• mulți profesori de educație fizică nu consideră disciplina educație fizică sub aspectul de a educa elevii în spiritul unei condiții fizice zilnice ci transformă pur și simplu orele de educație fizică în ore specializate de: handbal, fotbal, baschet, etc.
• mai mult chiar, probele impuse de minister la această disciplină, cu bareme uneori imposibile (eu le-aș numi, pe alocuri, draconice), transformă elevii în victime sigure pentru note extrem de mici care, în opinia părinților, le strică mediile. Și de multe ori au dreptate.
• În nici o școală, fiindcă n-am aflat până acum să existe vreuna prin România, profesorii  de educație fizică nu lucrează cu elevii supraponderali, obezi sau cu cei care au alte diverse probleme de sănătate. Acești copii sunt lăsați întotdeauna „pe margine”.
• ar mai fi un mic amănunt: în actualele condiții, sălile de sport din școli (acolo unde există) abia fac față să cuprindă actualul număr de ore de educație fizică. Cum se vor încadra ele pe viitor cu un program dublu? Cine va face ora în sala de sport și cine pe culoar? Cine va sta în curtea școlii și cine în clasă?

În ceea ce privește cealaltă dezbatere, referitoare la orele de religie, cred sincer că o mare parte din vină ni se datorează, și aici mă refer la toți cei implicați: părinți, profesori, elevi, etc.

Asta în condițiile în care  fiecare ar trebui să-și pună problema dacă ceea ce se face la școală prin curriculă corespunde principiilor în care dorim să ne educăm viitoarele generații. După cum se observă (din toată tevatura că parcă nici dezbatere nu e) COMUNITATEA nu are nici un cuvânt de spus.

Atâta vreme cât statul român nu este definit ca unul religios prin constituție, de ce să existe religia peste tot (pe parcursul a 13 clase) în curriculă?  Eu aș proceda cu totul altfel: aș lăsa la alegerea părinților să decidă dacă elevii studiază sau nu studiază religia, în condițiile în care religia să existe ca opțiune. Ea să se studieze în afara orarului, să fie patronată de biserică și chiar cei care fac religia (preoții sau profesorii) să fie plătiți de biserică.

Lucrurile s-ar așeza astfel mult mai bine: familiile care ar dori să-și educe copii în spiritul religiei ortodoxe, catolice sau al unei alte confesiuni ar avea astfel posibilitatea s-o facă. Trebuie spus că în actualele condiții elevii care nu fac religie sunt obligați prin orar să asiste la aceste ore, neavând o alternativă dacă ele nu sunt în program prima sau ultima.

Așa că eu cred că întâi ar trebui să ne ocupăm de realitățile din școlile românești și abia apoi să ne preocupe falsele dezbateri. Dezbateri care, bineînțeles, se vor dovedi fără obiect și subiect când se vor introduce 2 ore de sport în orar  (fiindă și premierul a zis că e bine) sau când religia va sta frumos în curriculă fiindcă preoții și profesorii nu sunt plătiți de biserică, ci de stat și e oricum „mai bine” să stea elevul la o oră chiar dacă nu-l interesează sau nu-i place decât să stea …pe străzi.

Un articol foarte util

Articolul lui d-nului Mihai Maci  „Cum produce școala tâmpiți” face o „radiografie” extrem de amănunțită, bine documentată și deloc exagerată a învățământului românesc.  Articolul poate fi citit dând clik pe link-ul de mai jos:

http://www.contributors.ro/editorial/cum-produce-scoala-tampiti/#comment-123588

Următoarele informații, inclusiv fotografia d-nului Mihai Maci, au fost preluate de pe site-ul: http://www.contributors.ro/

Mihai Maci

„Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute. ”

Critica Patriarhului. În al 13–lea ceas.

„Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, susține, în mesajul său adresat cu ocazia începerii anului școlar, că ”lipsa de valori perene, de repere credibile şi de motivaţii solide” din societatea și școala românească a atins cote ”alarmante”.”

sursa: www.realitatea.net

Mare dreptate are Prefericitul!  Dreptate care, să fim foarte sinceri, nu ne folosește la nimic în acest al …13- lea ceas. De ani de zile Prefericiții  (câți au fost) Bisericii Ortodoxe Române asistă impasibili la această degradare a societății românești și, după părerea mea, o și încurajează. Sigur nu prin vorbe fiindcă acestea sunt spuse cu mare evlavie și  cu dorința expresă de a face bine (nu-i așa?), ci prin fapte.

Bugetul statului contribuie substanțial la creșterea și mărirea (chiar grandoarea) acestei biserici. Palatele și bogățiile afișate ale mai marilor bisericii nu  își găsesc nici un fel de explicații în austeritatea vieții pe care ar trebui s-o ducă slujitorii ei. Scandalurile legate de călugări, preoți sau alte fețe bisericești nu se termină aproape niciodată cu sancționarea celor vinovați ci cu blagoslovirea lor prin alte parohii sau cu impunerea lor în rândul enoriașilor care se revoltă.

Comerțul cu mătănii, iconițe, tămâie etc. depășește cu mult ceea ce ne-am putea imagina că se scoate drept profit din astfel de „mici” vânzări.

Deși legea stipulează că nimic nu se plătește la biserică fiindcă preoții au salarii și bisericile sposori  sau alte surse de venituri, realitatea este cu totul alta și cred că o știe fiecare dintre noi.

Nici în școală biserica nu stă mai bine. A impus prin lege religia ca disciplină  școlară dar cu un statut incert și care generează multe probleme, în condițiile în care,  deși e opțională, religia nu poate fi desfășurată în afara orarului și, ca atare, elevii sunt ca și obligați să participe la aceste ore. Și deseori e mare păcat că se întâmplă asta fiindcă există profesori de religie care și-au înțeles adevărata menire și – și fac meseria cu dedicație.

Așa că, iertată să-mi fie observația, de ce se pronunță tocmai acum Patriarhul, Prefericitul? Ce mesaj dorește să ne transmită? Doar că „cine are carte pleacă departe”? Nu era nevoie fiindcă realitatea aceasta s-a impus de mult, cam de pe când biserica ortodoxă română ar fi trebuit să se preocupe, și ea, de îndrumarea celor pe care-i păstorește.

Educația se înfăptuiește prin exemplul personal, prin fapte și nu prin vorbe.

Ca mesajul meu să nu fie înțeles cumva greșit vreau să subliniez că nu mă declar în nici un fel împotriva convingerilor religioase ale fiecărui om și consider că oricine are dreptul să-i fie respectată apartenența religioasă, credința sau confesiunea. Pe de altă parte nu pot să nu observ că, deși biserica încă se bucură de încrederea românilor prin sondaje, în realitate se bucură doar fiindcă rolul său, destul de pasiv în societate, îi permite asta.

Faptul că se țin slujbe la inaugurarea câte unui monument sau clădire, că un sobor de preoți binecuvântează vreo adunare sau că aproape orice școală începe festivitatea de deschidere a anului școlar cu slujba religioasă, nu înseamnă implicarea bisericii în viața societății și a enoriașilor.

Nici faptul că avem preoți (puțini, ce-i drept) dedicați credinței și care se implică cu adevărat în comunitățile lor nu înseamnă mare lucru fiindcă de partea cealaltă există o mare neimplicare, ca să mă exprim elegant.

Așa că mesajul Preafericitului vine prea târziu și vine degeaba.

S-aveți un an bun!

 

Un an școlar bun, succes în activitatea didactică și/sau profesională, îndeplinirea speranțelor pe care vi le puneți pășind, din nou, prin marea poartă a școlii. 

Aceasta e urarea mea adresată tuturor celor care într-un fel sau altul, direct sau indirect, sunt legați de școală, de școala românească.

„Nu există artă mai frumoasă decât arta educaţiei. Pictorul şi sculptorul fac doar figuri fără viaţă, dar educatorul crează un chip viu; uitându-se la el, se bucură şi oamenii, se bucură şi Dumnezeu.”

Sfântul Ioan Gură de Aur