Teleșcoala crizei sau homeschooling obligatoriu

Homeschooling

Cu ceva timp în urmă (să tot fie vreo 4 ani) am avut o dispută, aș zice amiabilă, pe blog cu câteva persoane interesate sau neinteresate de homeschooling. Aș zice chiar că unele erau împotrivă total. Pe scurt era vorba de Dana Nălbaru și soțul ei care hotărâseră să-și educe copiii acasă. În alte circumstanțe am scris despre acest homeschooling chiar mai demult. Dar să revenim.

Pandemia de coronavirus ne-a forțat să stăm acasă și consecințele economice vor fi probabil la fel de dramatice ca și cele medicale. Peste toate și peste toți, vorbind de mapamond aici, criza ne-a prins nepregătiți total. Din punct de vedere medical suntem într-un dezastru total și asistăm neputincioși (chiar dacă corpul medical se zbate dramatic oră de oră) la răspândirea virusului și la decesele înregistrate zilnic cu miile.

Fiindcă stăm acasă și copiii stau acasă și, în plus, stau în casă. Nici nu vreau să-mi imaginez cum stau familiile cu 2-3 copii în casă în vreun apartament de bloc cu 2 camere iar părinții mai sunt ocupați și cu telemunca în cel mai fericit caz.

Școala la laptop

 

În aceste condiții a devenit imperios necesar ca acei copii să nu piardă în totalitate ceea ce făceau la școală. Ce-i drept primele care s-au organizat au fost școlile private fiindcă aveau la dispoziție modalități și ceva experiență de cum să facă asta. Respectiv au început aproape imediat lecțiile online. Progresiv, bineînțeles, fiindcă era dificil să faci școală online dacă nu ai mai făcut-o niciodată. În cele din urmă copiii au început să facă chiar școala acasă dar asta a adus un plus de muncă și pentru părinți. Intrare în clasă, verificarea temelor, exersarea anumitor practici, găsirea unor soluții pentru anumite proiecte, teme…etc. Nimic nu e simplu și presiunea era și este foarte mare pe părinți, mai ales pe cei cu 2-3 copii. Nu spun că, de partea cealaltă profesorii sunt în culmea fericirii fiindcă ei, efectiv, trebuie să se pregătească foarte bine pentru orele de a doua zi și asta înseamnă muncă.

Am aflat că, după câteva tatonări, și școlile de stat au început desfășurarea anumitor ore online. Nu pe toate și nu pentru toți copiii fiindcă (și aici) pandemia ne-a prins nepregătiți. Mediul rural e cel mai afectat. Acolo mulți părinți nu au nici măcar un laptop sau un smartphone și rareori înțeleg modalitățile de lucru online. În mediul urban lucrurile stau ceva mai bine dar, cum citeam deja zilele acestea, copiii care aveau dificultăți de învățare în clasă fiind, acum sunt în pericol să piardă cam 50% din ceea ce se predă online. Un studiu efectuat de mai mulți cercetători .

„Studiul arată că un procent de 77% dintre elevii cu rezultate bune și foarte bune la învățătură reușesc să parcurgă curriculumul de trunchi comun conform planificărilor preexistente. În cazul elevilor cu rezultate slabe lucrurile stau altfel. Profesorii spun că aceștia reușesc în proporție de 50% să țină pasul. 2.223 de cadrele didactice participante la cercetare care au ore la clasa terminală a ciclului gimnazial remarcă aceeași diferență între elevi.”

Așa se face că vrând nevrând am devenit o Românie care practică, cu ghilimelele de rigoare, homeschooling de nevoie. Asta nu ne avantajează cine știe ce pentru că, dincolo de ceea ce se face astăzi pentru ca elevii să fie încă la școală, s-ar putea să descoperim că am făcut școală fără o bază legală, că ea nu era prevăzută în nici un act normativ, că decalajele între diverse categorii de elevi sunt foarte mari, că unii elevi nici măcar nu au făcut această teleșcoală, că…multe altele. Întotdeauna am considerat, chiar dacă am fost împotriva sistemului de învățământ românesc, că e bine să-ți faci meseria, mai ales că alt sistem nici nu aveam până acum vreo 10-12 ani. Dar, din momentul în care am început să avem și școli private, nimeni nu a vrut cu adevărat să liberalizeze această piață (să-i zic așa) a învățării. Era bine dacă în legea învățământului ar fi fost expuse și propuse și alte modalități de organizare a învățământului. Acum ar fi fost bune și, în plus, ar fi fost și legale.

Ca o concluzie avem bâlbâiala permanentă a Ministerului Învățământului care, în fiecare zi anunță alte și alte amânări, publică teste pentru eventualii absolvenți ai claselor a VIII -a și a XII -a când ei nici nu știu și nici nu cred că vor exista examene de final de an. Care an școlar rămâne în coadă de pește dacă elevii nu se pot întoarce pe băncile școlii cel mai târziu la 1 mai. După părerea mea, deși e târziu și atunci, ar fi singura dată când se mai poate face ceva pentru ca anul să nu fie total ratat.

Sub deviza optimistă „vom trăi și vom vedea” avem de exersat încă homeschoolingul sau școlirea acasă, ce-i drept cu ajutorul profesorilor. Nu știu cum se descurcă cei care erau total împotrivă.

Se ia în dezbatere „Codul de etică pentru învățământul preuniversitar”

MENCȘ a anunțat ieri pe site-ul său că se lansează în dezbatere până la data de 17 februarie 2017 „Codul de etică pentru învățământul preuniversitar”.

În ultimii ani și-a făcut loc tot mai mult, în spațiul învățământului românesc și nu numai, ideea apariției unul astfel de cod. Deși am profesat peste 35 de ani în învățământ și mi-am petrecut anii de școală în timpuri comuniste niciodată nu-mi amintesc să fi existat atâtea încălcări (unele grave) ale acestui cod în învățământ, ca în ultimii 5-6 ani. Ba, mai mult, nu cred că cineva își punea problema (pe atunci sau până de curând) să scrie acest cod pe „hârtie” pentru a fi citit de toată lumea, în condițiile în care, cei 7 ani de acasă, educația primită și respectul față de elev sau profesor (după caz) nu intra în discuție ci era o normă universal acceptată și nimeni nu se gândea să încalce norma.

Codul este  actualmente ultra necesar în condițiile în care unii (din ce în ce mai mulți) dintre cei care profesează în școli, pur și simplu nu înțeleg ideile de moralitate, etică, obiectivitate, interesul elevului (numit educabil în cod) sau, deși le înțeleg nu le aplică. Rămâne de văzut dacă el va avea vreo utilitate practică după definitivare.

Iată comunicatul MENCȘ:

Data publicării:

19 Dec 2016

Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice (MENCȘ) lansează dezbaterea publică referitoare la Codul de etică pentru învățământul preuniversitar, pornind de la propunerea Consiliului Național de Etică din învățământul preuniversitar (CNE).

Astfel, în perioada 19 decembrie 2016 – 17 februarie 2017, toți cei interesați sunt invitați să transmită propuneri de îmbunătățire a documentului redactat de CNE, organism consultativ al MENCȘ, în conformitate cu prevederile Legii Educației Naționale nr.1/2011 (cu modificările și completările ulterioare). Sugestiile și propunerile pot fi trimise pe adresa de e-mail dezbateripublice@edu.gov.ro.

În paralel, vor fi organizate dezbateri la care vor fi invitați specialiști în etica aplicată și managementul eticii, reprezentanți ai elevilor, ai părinților, reprezentanți ai societății civile și, nu în ultimul rând, toți factorii de decizie interesați de elaborarea unui document robust și util. Calendarul acestor evenimente va fi anunțat în perioada imediat următoare.

Consultarea publică are rolul de a ajuta la construirea unei infrastructuri etice în care să fie inclus atât codul propriu-zis, cât și instrumente şi mecanisme cât mai coerente de implementare a sa. De asemenea, intenția Ministerului Educației este ca acest cod de etică să fie un instrument intrainstituțional, adică un act normativ-cadru care să ofere posibilitatea unităților de învățământ de a adopta documente interne similare, în funcție de specificul fiecărei școli în parte.

Prin urmare, considerăm că ar fi deosebit de utile puncte de vedere argumentate în ceea ce privește principiul libertății profesionale, atribuțiile comisiilor județene de etică, procedura de sesizare a acestor comisii, precum și sancțiunile ce ar putea fi aplicate în cazul constatării unor abateri de la pevederile codului de etică. Această dezbatere are ca scop și realizarea unei diagnoze morale a școlii românești care să detecteze comportamentele imorale nocive, sancționabile de viitorul cod.

Toate propunerile avizate vor fi integrate în versiunea finală și consolidată a codului, aprobat ulterior prin ordin de ministru.

proiect cod etica 19_12_2016.pdf

BIROUL DE COMUNICARE

 

Facebook ar trebui să intre în R.O.F.U.Î.P.?

Acest articol face parte, de fapt, tot din  seria „ce mai poate profesorul să facă”. Păi …să vedem…

Să facă ordine în relațiile dintre elevi de pe facebook. Cam așa s-ar traduce solicitările părinților care se prezintă la școală pentru a reclama sau divulga (?) comportamentul unor elevi pe cunoscuta rețea de socializare. „Vorbesc”/scriu vulgar, obscen, postează tot felul de fotografii care le aparțin sau nu, fac publice întâmplări de la școală sau de acasă, din parc sau din tabere, de la banchet sau de prin baruri, etc.

După ce s-au asigurat (uneori cam prea vehement) că dirigintele și conducerea școlii cunosc problema ivită pe facebook, părinții așteaptă și măsuri sau pedepse pentru elevul care a produs nefericitul eveniment.

Pentru școală aici apar probleme de altă natură care, după părerea mea, nu sunt decât în mică măsură de competența instituției. Analizarea comportamentului unui elev pe internet este o problemă dificilă și nu întotdeauna are sorți de izbândă. Sigur, regulamentul școlar prevede că elevul trebuie să aibă un comportament exemplar în școală și în afara ei dar…complicata lume a internetului nu beneficiază de nici un articol în acest regulament.

Pe de altă parte, un comportament nedemn de un elev și care implică agresivitate verbală, jigniri grosolane sau publicarea de informații false despre alți elevi, nu trebuie trecut cu vederea.

Ce te faci însă dacă, la un moment dat (moment care se prefigurează a veni curând), se vor ivi zeci sau sute de astfel de situații? Cum poți acționa ținând cont că nu poți încălca anumite drepturi ale elevului? Cum poți cerceta ce se află acolo, în lumea virtuală? Cât de corect poți fi? Cât timp va lua conducerii școlii sau dirigintelui să afle cum stau lucrurile de fapt? Care ar fi măsurile corecte? Dacă afli după aceea că un alt elev procedase la fel dar pe el nu l-ai sancționat? Și cred că întrebările nu se opresc aici.

După cum bine se observă părinții așteaptă soluții, măsuri și sancțiuni de la instituția școlii. Nici un moment nu se gândesc părinții că acel copil, care se află în responsabilitatea lor, are un cont pe Facebook de ani de zile, deși la vârsta lui (10 –13, 14  ani) intrarea pe o rețea de socializare cade aproape în exclusivitate în responsabilitatea părinților.  De ce are copilul cont pe facebook la o vârstă la care ar trebui să „socializeze” cu prietenii la o minge, la un șotron, la o joacă prin parcul din cartier?  De ce părinții nu l-au instruit cât de important și în același timp periculos e internetul de acest fel? De ce vin părinții să reclame școlii ceva ce ar trebui să discute în familie? De ce nu se adresează poliției?

Un răspuns la aceaste întrebări ar fi: fiindcă poți să-ți faci cont pe Facebook și dacă ai doar 3 ani. Poți să scrii orice vârstă vrei, nimeni nu controlează asta. Nici măcar părinții. Adică cei cu care copilul stă, cei de care copilul depinde, cei cărora le incumbă enorma responsabilitate pentru educarea și formarea lui. Deși există, în majoritatea cazurilor, părinți responsabili în legătură cu creșterea și educarea propriilor copii, când vine vorba de internet puțini se pot lăuda că știu cu adevărat ce face copilul lor în imensa lume virtuală. 

La o ședință cu părinții clasei, în urmă cu vreun an, am ales ca temă „Internetul și pericolele acestuia pentru copii/elevi”. Acolo am constatat că un procent semnificativ de părinți, din cei vreo 20 veniți, habar nu avea ce face propriul copil pe internet pretextând cel mai des „eu de-abia mă pricep să-l deschid (calculatorul)”.

Sigur că erau și vreo 2-3 care știau într – adevăr ce face copilul și chiar aveau metode de control asupra navigării lui pe internet. Asta însă era excepția și nu regula. Cea mai periculoasă însă mi s-a părut atitudinea de la finalul întâlnirii, din care reieșea că nu aveau să schimbe această situație considerând că „el (copilul) știe mai bine ce face acolo”.

ROFUÎP nu are prevederi speciale pentru părinți. Singurul capitol dedicat lor este capitolul V –  Dispoziții generale –  cu 3 articole (din care rezultă că au vreo două drepturi și vreo două obligații și că ar trebui să asigure frecvența școlară a elevului) după care urmează înșiruirea îndatoririlor comitetului de părinți. În aceste condiții părinții se simt probabil îndreptățiți să solicite școlii luarea de măsuri sau soluționarea unor situații foarte diverse și din ce în ce mai neobișnuite.

Extras din ROFUÎP

„CAPITOLUL V
PĂRINŢII
Secţiunea 1
Dispoziţii generale
Art.45. (1) Părinţii/tutorii legali au dreptul şi obligaţia de a colabora cu unitatea de învăţământ, în vederea realizării obiectivelor educaţionale.
(2) Părinţii/tutorii legali au obligaţia ca, cel puţin o dată pe lună, să ia legătura cu învăţătorul/dirigintele pentru a cunoaşte evoluţia copilului lor.
(3) Părintele, tutorele legal instituit sau susţinătorul legal sunt obligaţi, conform legii, să asigure frecvenţa şcolară a elevului în învăţământul obligatoriu.”

În acest context cred că regulamentul școlar, deja depășit la această oră (anul de publicare fiind 2005), ar trebui să aibă o altă structură și capitole detaliate referitoare la o largă paletă de situații care se ivesc zilnic în școli și care nu pot fi soluționate decât apelând la măsurile prevăzute în acest document.

Altfel, în curând, ne vom lupta cu „morile de vânt” ale unui Don Qijote autohton în toate instituțiile școlare din România, dacă cumva nu o facem deja.