Bani-navetă-elevi, ministru indiferent și „circuitul interministerial”

„Ministerul Educaţiei a semnat mai demult această OUG, împreună cu Vasile Dîncu din partea MDRAP-ului, şi așteptăm acum. Documentul se află pe circuitul acesta interministerial”, explică Mircea Dumitru, ministrul Educației pentru o televiziune.

Naveta elevilor s-a împotmolit pe circuitul interministerial.

Din nefericire l-am văzut și auzit. Nimic empatic în vocea ministrului care nu părea deloc interesat de faptul că peste 100.000 (mai precis 130.000) de elevi navetiști, fără posibilități materiale, de-abia ajung la școală (sau  nu mai ajung) în timp ce părinții lor fac eforturi disperate să plătească 1,2,3 abonamente în valoare de 100, 200, 300  sau mai multe sute de lei.

Nuuuuuuu! Domnia – sa, ministrul, era foarte …nedumerit

Mircea Dumitru, ministrul educației și învățământului.

și explica indiferent că această OUG se află pe „circuitul interministerial” de parcă era la formula 1 de la Monaco. „…și așteptăm acum”, mai zice d-nul ministru cu ton plat. Ce așteptăm? Să pice niște bani de la d-nul Dâncu, de la MDRAP (că nici nu știam ce e asta), de oriunde. Sper că OUG-ul acesta să nu rămână pe „circuit” până după alegeri când se vor fi cheltuit deja toți banii de pe toate …„circuitele”.

Eu cred că în momentul urcării pe scaunul de ministru, orice ministru (că nu s-a întâmplat încă să văd și altfel), uită să mai fie om, uită să mai fie preocupat de misiunea lui acolo, aceea că, cetățenilor care depind de el trebuie să le fie mai bine, nu mai rău.

Se întreabă oare d-nul ministru cât de greu îi vine unui părinte să plătească dintr-un salariu de mizerie, dintr-un ajutor de șomaj sau dintr-o pensie mică un abonament de transport? Mai are părintele acela bani să îl mai și hrănească pe copil? Mai  are resurse să îi cumpere uniformă, încălțăminte, cărți? Asta și în condițiile în care transportul elevilor nu se decontează integral fiindcă….nu știm de ce. Poate din cauza președintelui sau din cauza poluării? Altfel, niciodată nu ni se explică de ce se întâmplă sau nu se întâmplă ceva. Pardon! Se explică pe scurt: nu sunt bani! Unde sunt (ar fi) bani, aceștia sunt, pur și simplu, aruncați pe pixuri, parfumuri scumpe, stick-uri de memorie sau vacanțe exotice…. Ca să vezi potrivire! Aici nu e nevoie de OUG și nici nu se blochează pe „circuitul interministerial”.

Guvernul pare că nu vrea să adopte OUG drept pentru care ea stă pe „circuitul interministerial”.

Educația, informația și învățământul

Se pare că nu ne-a fost dat, nouă românilor, să mai avem vreodată (azi sau în viitor), printre noi, niște minți luminate care să pună înaintea intereselor personale, de partid sau de luptă politică, interesul național. Așa se face că educația (formală, nonformală sau informală), ajunge la beneficiarii ei pe cele mai diverse căi, dar e total neadecvată tinerelor generații. Pendulând între internetul fără limite, televizotrul fără program și restricții, revistele de adulți vândute peste tot, o școală depășită și televiziuni bazate pe rating și bani în loc de principii, copiii, adolescenții și tinerii trebuie să se adapteze. Și se adaptează instinctual refuzând să mai învețe, să mai respecte ceva, să mai încerce lucruri noi, să mai muncească din greu (poate nici nu trebuie!) pentru rezultate. Satisfacția unui 9 sau 10 luat pe copy/paste la școală (sau un 5 sau 6 pentru cei nepretențioși) nu e atât de mare dar elevului îi rămâne destul timp să stea pe facebook, pe mess, pe la cafenea sau în locuri mai dubioase.

Din punctul meu de vedere nici nu sunt de blamat. Deloc. Ce îi învață școala și/sau societatea pe acești tineri? De 26 de ani îi învață (la propriu) că școala nu mai e școală. Nu mai e gratis (păcat!, fiindcă în lege scrie că e). Nu se adaptează timpurilor moderne și nu îi învață (aproape) nimic din ceea ce le-ar folosi. Nu îi învață să învețe, nu îi pregătește pentru societatea care îi așteaptă (sau oare nu îi așteaptă?). Nimic. Zero. Cei care, din fericire, mai reușesc, au pur și simplu noroc. Ori au nimerit la școli particulare, ori au învățat în niște școli cu profesori care-și mai respectă profesia, ori au avut familii care au înțeles importanța învățăturii și educației. În rest, generații întregi de elevi nu pot să mulțumească parlamentarilor, miniștrilor sau președintelui țării, oricare o fi fost el, fiindcă nu au de ce. Deloc. Niciunul nu s-a gândit la ELEVUL român. Au fost ocupați cu pensiile, indemnizațiile speciale, concedii în locuri de vis sau îngroșarea conturilor în lei, dolari sau euro.

Pe de altă parte, „educația” din afara școlii, a avut și are grave deficiențe. Avem o Curte constituțională care se „ocupă” frecvent de …treburi constituționale. Ce-i drept nu-și „depășește atribuțiile” verificând și dacă se pun în practică deciziile sale. Avem un CNA mai corupt decât alte instituții care nu „vede” destrăbălările din media, avem fel și fel de alte instituții (Avocatul Poporului ar fi una fără rost de care am auzit doar de vreo câteva ori în 10 ani) care nu-și fac treaba sau nu au nici o treabă. Doar salarii. Așa că educația nonformală a rămas pe mâna: analfabeților, maneliștilor, dansatoarelor topless, intimităților deșucheate prezentate cu titlu de „viața adevărată”, scandalurilor de divorț și amantlâcuri prezentate cu lux de amănunte sexuale, indivizilor putrezi de bogați prezentați cu titlul de oameni de afaceri sau al fotbaliștilor care răstoarnă banii cu lopata fără să aibă prea multă școală…Și această „educație” a prins. Mult mai repede decât școala. 

Și ne-am ales cu generații de elevi care înțeleg imediat cum stă treaba cu banii, soția, amanta sau iubita, cu meciurile de fotbal sau gelozia femeilor dar nu înțeleg „în ruptul capului” de ce trebuie să înveți. Motivația lor – zero.

P.S. Acest articol era o schiță  mai veche dar, în contextul scandalului național (că dezbatere nu o pot numi) legat de homeschooling versus sistemul românesc de învățământ, cred că este un răspuns (culmea!) anterior întrebării.

PRO EDUCAȚIE PENTRU GUVERN: UN PIAN PENTRU LIPATTI

Susțin această campanie și îndemn și pe alții să facă asta fiindcă azi am….

…văzut și auzit  cum, cu mare pompă și bătându-se cu cărămida în piept, guvernul, reprezentat de Victor Ponta și (recent condamnatul) Liviu Dragnea, au mers de urgență să semneze la Târgu Jiu niște contracte cu mulți bani pentru refacerea stadionului pentru „voinicii” de la Pandurii Tg. Jiu.

Doamne, și ce mândru mai era Ponta! Doamne, și cum menționa el că orice țară trebuie să promoveze sportul, cultura și învățământul   – citat aproximativ ! Am observat că oricum învățământul era pe ultimul loc.

Nu mai vorbesc de sta-di-o-nul care se va construi la Craiova! Deși nu mai face săli de sport ca Elena Udrea, guvernul actual se lansează cu avânt în construcția și reparația stadioanelor. Păi ce poate fi mai important?

Eu am găsit că mai important ar fi ca elevii talentați din România să beneficieze măcar de aceleași sume pe care guvernul le pune la dispoziție pentru stadioane. Mai concret: pentru fiecare stadion construit sau reparat să se ridice o școală nouă sau să se aloce fonduri pentru cei care, azi, mâine și poimâine, vor fi mândria noastră: în muzică, în pictură, în balet, în matematică, în fizică, în sporturi lăsate la coadă precum tenis, înnot, patinaj, în …orice, adică nu numai în fotbal.

N-am auzit străini să se extazieze că avem olimpici sau copii excepționali în niște domenii în care se muncește mult și greu ca să iasă la iveală talentul. În schimb am auzit cum străinii ne „gâdilă” plăcut mândria rostind: Mutu, Hagi, Iordănescu sau mai știu eu ce „mari” nume din foooootbal ca și când România se rezumă doar la asta.

Nu știu de ce nu am auzit la Victor Ponta să fi zis, fie măcar și ca încurajare, că susține campania pentru liceul Lipatti și că se gândește să ofere un ajutor din partea guvernului. Oare de ce nu face guvernul și gesturi din astea?

Era digitală în învățământul românesc

Chiar dacă a sosit târziu și s-a „născut” cu greu, era digitală a învățământului românesc este aici. O adeptă, din fire, a noilor tehnologii și a utiilizării  calculatorului în predare și învățare, visam la această eră în școlile românești. Chiar acum câțiva ani obișnuiam să le spun elevilor mei că abia aștept ziua în care ei toți vor avea pe bănci un laptop sau o tabletă și vom face o oră de muzică „ca-n povești”.  Elevii, bineînțeles, nu credeau că ziua asta va sosi vreodată și, drept să spun, nici eu nu prea credeam cu ritmul de melc pe care învățământul nostru îl avea și încă îl mai are.

Încă de pe atunci studiam site-urile altor ministere ale învățământului și educației din alte țări și descopeream că acolo, elevii, părinții, educatorii sau oricine altcineva puteau accesa manuale, auxiliare, cărți sau informații pentru școală.

Nu pot decât să mă bucur că elevii noștri ajung la aceste tehnologii și că studiază la școală pe manuale care sunt și vor fi mult mai aproape de un învățământ  performant.  Ce-i drept „cu o floare nu se face primăvară” și manualele digitale nu au „sosit” încă la toți elevii și probabil mai sunt mulți care nu vor avea acces la ele, dar au apărut semne bune. Nici celelalte manuale nu au sosit dar să sperăm că editurile și MEN nu vor mai fi într-o permanentă „gâlceavă” din care păgubiți să fie elevii.

Am răsfoit câteva din aceste manuale (la  http://www.manuale.edu.ro/) și cred că elevilor le va fi mult mai ușor să învețe după ele, ca să nu mai vorbim despre ușurința cu care, sper curând, își vor transporta ghiozdanul. Cel mai mult mă bucur că toți cei implicați în procesul educativ, direct sau indirect, vor putea avea acces la aceste manuale și cărți pentru că cel mai dificil se dovedea a fi în trecut accesul la informația cu care puteai să-l ajuți pe copil, atunci când nu înțelegea ceva.

Azi mă declar optimistă și aștept să apară cât mai curând astfel de manuale pentru toți anii de studiu.

A doua (tristă) zi de școală

Am constatat de-a lungul anilor că a doua zi de școală e mult mai  importantă decât prima fiindcă abia  de a doua zi începe cu adevărat școala. Entuziasmul și emoțiile primei zile trec și rămân doar problemele.

Ca în fiecare an, școala românească începe (și va continua ) cu…probleme. Ea nu stă sub semnul bucuriei sau sub cel al entuziasmului decât în prima zi și nici atunci. Cum ar putea? Cei mai mici școlari au fost primiți și anul acesta în școli dărăpănate sau fără autorizații sanitare (situație care se perpetuează de ani buni), cu băncile goale fiindcă manualele n-au sosit, cu promisiuni că vor avea manuale digitale fiindcă, nu-i așa?, tot elevul are un…smartphone: „Nu știu dacă mai e vreun copil, chiar și de clasa I, care să nu știe să umble pe computer, să nu aibă telefon cu internet” (l-am citat pe Victor Ponta).

„Starea învățământului românesc”  nu se află nici pe masa de lucru a ministrului învățământului, d-nul Remus Pricopie, altfel, „s-ar fi dat peste cap”, cum zice o vorbă românească, să nu-i dezamăgească pe cei mici. Cu cei mari nu mai e o problemă pentru că oricum sunt dezamăgiți. Pe măsură ce înaintează în sistemul de învățământ află că, de fapt, un parcurs de 12-13 ani de învățământ nu le va folosi la mai nimic în viață.

Iată ce declara Remus Pricopie cu doar o zi înainte de începerea anului școlar: „Ce se va întâmpla de mâine cu elevii de clasa I? Clasa a II-a o scoatem din calcul pentru că, repet, manualele există în şcoli (prima zi de școală a arătat că nu există n.n.). Toate cadrele didactice din toată ţara pentru ciclul primar au fost pregătite pe noua programa şcolară. Pentru clasa pregătitoare s-a lucrat fără manuale, pe bază de fișe. Prin urmare pentru clasa I, în următoarele săptămâni, se va lucra în acelaşi sistem ca la clasa pregătitoare. Adică, fiecare cadru didactic îşi pregăteşte, conform programei şcolare, fişele corespunzătoare pentru a putea parcurge programa”.

Cu alte cuvinte d-nul Pricopie e prea puțin interesat de domeniul pe care îl păstorește. Aruncă cu ușurință totul în curtea învățătorilor și profesorilor, a părinților și elevilor. Ce dacă nu au manuale? Să și le facă! Să facă rost! Să facă fișe! Să scoată bani din buzunar! Iar elevii de 6-7 ani să învețe! Ce dacă nu înțeleg cum e cu licitația de manuale, cu editurile și cu reforma? Câteva săptămâni pot să mai aștepte venirea manualelor. Poate între timp sosește Moș Crăciun cu manuale și nu mai e nevoie să scoată STATUL bani din buzunar ca să le editeze. Trebui să recunoaștem că în următoarele săptămâni …STATUL are programate alegeri și nu prea are timp de manuale.

Pe de altă parte și această situație arată, încă o dată, totala lipsă de respect și considerație față de cadrele didactice. Cum să ceri acestor oameni să sacrifice, din nou (a câta oară?), viața personală, viața de familie și orice altceva ca să stea să facă fișe peste fișe pentru micuții care nu au primit manuale. Manuale cu pagini frumos colorate, cu miros proaspăt de hârtie, cu „promisiunea” unui drum frumos prin lumea cunoașterii? Simplu: CU NEPĂSARE. Ce dacă își vor cheltui banii? Ce dacă își vor pierde nopțile? Ce dacă nu vor avea timp pentru propriii lor copii? Ce dacă nu vor primi un leu în plus la salariu? Toate astea nu contează fiindcă ei, dascălii, trebuie să suplinească incompetența, ineficiența și nepăsarea politicienilor și a miniștrilor.

Povestea cu „învățământul e prioritatea noastră” e îmbrățișată de fiecare guvern înscăunat și uitată apoi 4 ani în sertare. Oricum guvernul și miniștrii direct implicați în realizarea unui învățământ „de calitate” cred că s-au felicitat îndelung pentru modul cum au promis cadrelor didactice  bani mai mulți:  „Programul 100 de euro pentru profesori va fi reintrodus într-o formă mai bună. S-a luat această hotărâre şi urmează să o formalizăm în săptămânile viitoare, este vorba de aproximativ 150 de euro ca sumă forfetară, adică profesorii vor avea decizia finală pentru folosirea acestor fonduri. Profesorii vor putea folosi aceşti bani pentru a-şi cumpăra cărţi sau vor putea merge la conferinţe sau programe de formare profesională.” (Remus Pricopie)

De remarcat că în învățământ toate se fac în „săptămânile viitoare”, care pot fi și luni, și cu precădere după începerea anului școlar. Aproape niciodată înainte. 

Și tot ca în fiecare an sper ca ceva bun să se întâmple în învățământul românesc,  dar speranțele mele sunt „omorâte” an de an. Mă opresc totuși aici și urez tuturor cadrelor didactice, elevilor și părinților, un an bun!

 

Simulare și cârpeală

Ca în fiecare an, de vreo câțiva ani încoace, se dau simulări. Se simulează, adică, ce ar face sau ce ar trebui să facă elevii, puși în situația de examen. Pentru asta se cheltuie bani, timp și nervi. Bani, timp și nervi ai tuturor: elevi, părinți, profesori, inspectori, etc., „cheltuială” cam fără nici un folos, fiindcă, aflăm după simulări, că părinții sunt nemulțumiți, că elevilor aproape nu le-a păsat de simulare, că profesorii constată, a mia oară, slaba pregătire a elevilor, că inspectorii țin ședințe cu directorii de școli despre cum să înceapă pregătirea suplimentară neplătită, în timp ce ministrul e OPTIMIST: „Eu sunt optimist, chiar dacă sunt nemulţumit de rezultatele acestei simulări” , a declarat d-nul ministru Remus Pricopie și a completat „deși şapte din zece elevi au obţinut note sub 5 la simularea evaluării naţionale, nu trebuie să fie luate decizii pripite.”

Eu nu înțeleg deloc, dar deloc, optimismul ministrului a cărui treabă nu este aceea de a fi optimist, ci de a găsi soluții pragmatice pentru un învățământ aflat în derivă și în  care elevii, cei mai mulți după cum s-a văzut și de această dată ( 48,8 la sută dintre elevii de clasa VIII-a prezenţi la simularea evaluării naţionale au obţinut medii peste 5, respectiv 66,95 la sută la limba română şi 30,4 la sută la matematică), nu sunt deloc interesați de învățătură.

Simulările evaluării naționale (și ale bacalaureatului ) din fiecare an demonstrează o realitate cruntă pe care nimeni nu o analizează la justa valoare.

• Pe de o parte există elevii care nu au reușit să treacă de nota 4,99 obținând note între 1 și 4,99, note pe care nimeni nu e dispus să le contabilizeze, fiindcă abia atunci s-ar vedea (tot statistic și procentual)  numărul elevilor de clasa a VIII  – a care nu cunosc noțiuni elementare de limba română și matematică.
• Pe de altă parte sunt elevii care au obținut acel 5, demonstrând ministrului că „se poate”. Rămâne de văzut dacă acest 5 reflectă într-adevăr o serie de competențe minime la limba română și matematică, fiindcă, de multe ori, 5 este o notă subiectivă, o demonstrează chiar studii făcute de-a lungul timpului. Și 4,99 este o notă suficient de subiectivă ca să ne pună pe gânduri.
• Elevii care se încadrează în segmentul notelor de la 6 la 10 rămâne astfel extrem de mic. Sigur că nu am o statistică, dar cât de mare poate fi procentul celor cu 8, de exemplu? Aceste statistici nu sunt date publicității (poate nici nu le face nimeni de frică, dar mă îndoiesc) fiindcă ar îngrijora foarte tare pe toată lumea dacă s-ar afla că elevii învață 8 ani de zile și la final nu pot face față unui examen cu probe de dificultate medie sau ușoară.

În altă ordine de idei, personal, cred că simulările testează nivelul de pregătire al elevilor la un grad mai mare de dificultate și, dacă se constată că elevii nu fac față, examenul va avea probe cu grad redus de dificultate (vezi simulare și examen în 2013). Așa încât, după examenul real, toată lumea este mulțumită: părinții, elevii, profesorii, inspectorii, statisticile (!?) și ministrul fiindcă a avut dreptate când a recomandat ore suplimentare de pregătire. Neplătite. Cârpeala a funcționat deși ea se numește „a-ți fura singur căciula”.

P.S. Ministrul Educaţiei a avut o videoconferinţă cu toţi inspectorii şcolari şi i-a rugat să înceapă discuţiile cu directorii de şcoli, anunță toate site – urile de știri. Discuții despre ce?

Era de așteptat

Sub titlul de mai jos, realitatea.net  publica ieri, 5 februarie 2014, un articol prin care 5000 de cadre didactice din Galați anunță că nu mai vor să se implice în  programul ȘCOALA ALTFEL.  Profesorii nu mai vor „ŞCOALA ALTFEL”.

O astfel de reacție era de așteptat chiar de la începutul programului fiindcă activitățile pe care le presupune acest proiect nu pot fi realizate, oricât de multă bunăvoință ar avea profesorii și învățătorii, decât cu anumite fonduri și cu o serie de materiale pentru care trebuie BANI. Bani care nu au de unde să vină fiindcă STATUL e sărac, zice ministerul. Așa că se iau de la (ghici?) părinți și, fiindcă apar multe situații neprevăzute, de la profesori.

Problema necesarului de materiale nici măcar nu s-a pus la începuturile  „Școlii altfel”, ministerul și inspectoratele crezând că acestea vor fi, de la sine înțeles, suportate de cadre didactice și părinți. Și așa a și fost. În primul an nimeni nu a realizat ce înseamnă asta prinși de entuziasmul organizării unor altfel de activități în afară de clasicele, și de multe ori, plicticoasele, lecții.  Abia după teminarea săptămânii respective, părinții și cadrele didactice au avut prilejul să constate că au cheltuit o mulțime de bani: în excursii, la muzee, la cinematograf, pentru organizarea unor evenimente, pentru cumpărarea de diverse materiale – hârtie, lut, decorațiuni, acuarele, plastilină, etc.

Așa stând lucrurile, în anul următor, programul Școlii altfel s-a mai ajustat. S-au căutat soluții, dar cam fără succes. Multe școli au optat să cam stea prin sălile de clasă și să vizioneze pe video filme care nu costă, să realizeze mici proiecte cu hârtie reciclabilă, să facă curățenie în curtea școlii sau să meargă la un singur muzeu cu intrare gratis. (Doar câteva exemple.)

Nu înțeleg de ce acum ministrul Remus Pricopie face apel la profesori pe Facebook, https://www.facebook.com/remus.pricopie, „Îi rog pe profesori să nu-i facă pe copii să sufere” și nu ia măsuri pentru ca acest lucru să nu se întâmple.
Inițiativa celor din Galați, de a înainta referate cu necesarul de materiale și fonduri, e o inițiativă lăudabilă. Așa se pot vedea costurile și cadrele didactice nu vor fi acuzate, ulterior și eventual, că iau mită.

Pe de altă parte implicarea comitetelor și asociațiilor de părinți în realizarea acestui proiect este un fel de muncă de Sisif, pentru că:

• cineva responsabil trebuie să adune banii pe care, eventual, alții îi donează;
• cineva responsabil trebuie să distribuie banii acolo unde sunt necesari (imaginați-vă școlile mari cu 30 – 40 de clase sau mai mult, deci mulți bani, sau școlile mici, din mediul rural, unde nu ai ce distribui);
• cineva responsabil trebui să stea zilnic cu mâna pe cecuri și la bancă, să dea semnături, să alerge, să explice, etc.
• cineva responsabil trebuie apoi să justifice pe ce s-au cheltuit banii. În tot acest timp elevii și cadrele didactice trebuie să aștepte plățile.
• …și uitam: toate acestea trebuie făcute cu luni de zile înainte și aprobate de consiliul profesoral, consiliul de administrație, asociația părinților și comitetele de părinți, trecute prin Consiliul elevilor, etc.;
• pentru a realiza cele de mai sus mai e nevoie de ceva: întâlniri, ședințe, consilii pentru ca toți cei implicați să se pună de acord, întâlniri la care, aproape de la sine înțeles, nu pot participa toți, întotdeauna.

A nu se înțelege că programul nu e de apreciat și că cineva ar vrea cu tot dinadinsul să-i facă pe copii să sufere. Nu. Programul e  bun, e relaxant pentru copii și mai puțin pentru cei responsabili de copii, dar, una peste alta, ministerul doar a stabilit că se va face, iar programul s-a mutat cu totul în „curtea” școlilor care, au/n-au, trebuie să-l realizeze.

Pilat din Pont s-a mai spălat o dată pe mâini, liniștit.

P.S. La ultimele 2 ediții ale programului chletuielile mele, personale, au fost semnificative deoarece îmi place să fac ceva diferit și să-i învăț și pe copii. Asta nu   înseamnă că alții sunt obligați să – și cheltuie banii din salariu pentru „Școala altfel”.

Omagiu Didiei Saint – Georges la 125 de ani de la nașterea sa.

Deși acest articol ar fi trebuit să apară chiar pe data de 24 septembrie 2013, consider că nu e târziu nici acum. Și asta pentru că trebuie să ne cunoaștem personalitățile, trebuie să știm cum anume au contribuit la cultura românească, trebuie să le așezăm la locul lor în istorie, în orice istorie. În cazul de față într-o istorie a muzicii românești.

Pe 24 septembrie 2013,  s-au împlinit 125 de ani de la nașterea compozitoarei și pianistei Maria Alexandrina Saint – Georges cunoscută sub numele de alint Didia Saint – Georges.

Născută la Botoșani în 24 septembrie 1888, Didia Saint – Georges, provenea dintr-o familie ai ale cărei origini coboară din vechi familii nobiliare germane/austriece, statornicite mai întâi în Transilvania ( trecând prin Ungaria) și ajunse apoi, în diverse împrejurări, în Moldova.

Tatăl său, Alexandru (zis Alecu) Saint – Georges[1] (1854 – 1904), născut la Vârfu-Câmpului/Ionășeni, a făcut liceul la Cernăuți și Școala Politehnică (arhitectura) la Praga. A fost inginer șef al Botoșaniului în 1890 și președinte al Secției Muzicale a Ateneului Român din Botoșani. A înființat societatea „Armonia” din care va evolua Filarmonica din Botoșani.

Mama, Maria Stroici sau Maricica, născută la 1860 în comuna Manoleasa, moare la 2 februarie 1947 la Botoșani după o viață închinată familiei. Era  fiica lui Emanoil (Manolache) Stroici și a Mariei Stroici născută Codrescu, vară de gradul doi cu Zulnia Iorga (mama lui Nicolae Iorga).

Didia Saint – Georges era prima născută în familia Alexandru Saint – Georges și Maria Stroici. Va primi o educație aleasă în care muzica va ocupa un loc excepțional și, încă din copilărie, va studia pianul. Mai întâi sub îndrumarea tatălui său iar mai târziu la celebrul pension „Humpel” din Iași. Examenele le-a susținut în particular la Conservatorul din Iași cu Enrico Mezzetti (pian). În 1907 se înscrie la „Königliche Konservatorium der Musik” din Leipzig unde îl va avea pe Emil Pohl la teorie, Stephan Krell (din 1907 era chiar rector) la compoziție și Robert Teichmüller la pian. Diploma o obține în 1910.

Prietenă bună cu personalități ilustre ale epocii (Oscar Kokoschka, Emanoil Ciomac, Mihail Jora, Mariana Dumitrescu, Lisette Georgescu, Ilinca Dumitrescu, etc), Didia Saint – Georges s-a remarcat în epocă în calitate de compozitoare, pianistă și traducătoare. O strânsă și frumoasă prietenie a legat-o de poeta Alice Soare, dar nimic nu se compară cu extraordinara relație muzicală (i-aș spune) pe care a avut-o cu marele Enescu pe care l-a cunoscut în casa  Cristea Ciomac din Botoșani și care a încurajat-o să compună.

Creația sa nu este nici pe departe atât de mare pe cât ar fi putut fi. Vicisitudinile vremii, proveniența dintr-o familie care-i impunea anumite norme, condiția femei în prima jumătate a secolului al XX- lea dar și propria viață prin care a trecut destul de greu, n-au fost de natură să îi lase timp să compună. Creația Didiei Saint – Georges este totuși valoroasă în muzica românească și ea numără lucrări pentru pian și lieduri (inspirate din poezii românești sau germane).

Într-o cronică publicată în „Universul literar” al acelor ani, Emanoil Ciomac remarca: „…Şi melodiile din Bihor sunt pline de caracter. Mai recente, ceva mai complicate ca mijloace, pot fi preţuite, fără a avea emoţionanta desăvârşire a „Dorurilor mele”, ce rămân ca o nestemată în literatura noastră vocală”.

Laureată a premiului de compoziție George Enescu, Didia Saint – Georges a fost membră a Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, a fost inclusă în „Lexiconul compozitorilor români” al lui Viorel Cosma  (muzicolog, lexicograf, critic muzical şi profesor, decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României” – în grad de Cavaler) și ne-a lăsat și câteva admirabile pagini memorialistice în „Enescu m’a dit!” dar și altele, publicate în „Caietele botoșănene”. Maestrul Viorel Cosma, referindu-se la creația Didiei Saint – Georges spunea: „creatoarea unoer lieduri și piese instrumentale pentru pian, de un farmec românesc aparte, cuceritor.” – în „Caiete botoșănene” – august, 1985.

În viitorul apropiat cartea „Am cunoscut-o pe Didia Saint – Georges”, aflată încă pe masa mea de lucru, sper să apară cu multe și inedite informații. Cu prilejul celor 125 de ani de la naștere, Societatea Filatelică din Botoșani a emis o impresiune digitală care s-a ștanțat pe toate scrisorile trimise din Botoșani în ziua de 24 septembrie.

„Ne-a părăsit Didia Saint – Georges, contemporană cu o epocă strălucitoare în frunte cu George Enescu, Jora, Kiriac, Brăiloiu, Caragiale, Zarifopol, care a prețuit-o pentru autenticul talent componistic, pentru inteligența și originalitatea ei atât de interesantă….” – fragment din ferparul[2] scris de Lisette Georgescu la moartea Didiei și trimis fiicei ei, Monica Mihalcea.

Multe ar fi de spus dar vom lăsa cartea să vorbească.

---

[1] Apare în „Istoria muzicei la români. De la renaștere până-n epoca de consolidare a culturii artistice”, apărută la editura Cartea Românească în 1928 a lui Mihail Gr. Poslușnicu.

[2] Ferpar aflat în corespondența pe care o dețin și care va fi inclus în cartea dedicată D-nei Saint – Georges.

Educația condusă de SRL-uri, PFA-uri, sponsori, etc.

De curând au apărut tot felul de știri din educație. Și cum ele nu provin de pe site-ul MEN așa cum ar fi normal, ca să știe toți cei interesați că acestea sunt informații oficiale, încep să mă întreb dacă nu cumva, actualul guvern (ca și precedentele din ultimii 23 de ani), lasă încet, încet educația pe mâna SRL-urilor sau PFA-urilor. Poate ar fi mai bine.

Prima informație a fost aceea că „Uraaaaa!, am mărit numărul de ore de educație fizică în școli” dar… am constatat că nu avem profesori care să predea disciplina. Și ce dacă! Pe principiul „uite că se poate” orice profesor va putea preda educația fizică, așa, ca un fel de antrenor. Ce dacă e specializat pe limba română, fizică sau logică? Cu puțin curaj se poate.

A doua informație a venit ieri, alaltăieri (!) de la d-na Grapini care a cerut, pardon, a solicitat, ministerului educației să ia act de faptul că turismul cam pierde bani în fiecare an fiindcă familiile nu pot să plece în concedii ieftine. Și de vină e doar ministerul educației care a binevoit să prelungească anul școlar până pe 21 iunie. Mai aveam un pic și în iulie ne aflam tot la școală ca să ne apropiem de media europeană de zile de școală. Ce-i drept, nimănui nu-i pasă că elevi și profesori fierb la propriu deja în școlile dotate cu termopane și fără aer condiționat fiindcă, nu-i așa?, nu sunt bani. Dar… d-na Grapini a primit urgent „mingea” înapoi: „ăsta e populism ieftin!”

Altă informație este aceea că învățământul va avea mai mulți bani și e ceva cert, zice Remus Pricopie. Și asta nu fiindcă s-a mărit bugetul educației ci fiindcă ministerul dă liber la sponsorizări. Adică, cine vrea poate să dea. Școlilor. Nu ni se mai spune nimic de cine o să ia, probabil pe același principiu prin care acum, dacă o școală are bani mai mulți în cont fiindcă are mai mulți elevi nu-i poate cheltui fiindcă statul, guvernul, etc., îi iau. Scurt și cuprinzător. Și îi dau altora. Principiul nu se cunoaște dar așa „vrea mușchii lor”, ai ministerului, ai primăriei, ai oricui are treabă pe acolo.

În schimb se va face un audit anual. De ce să facă ministerul un audit pentru banii pe care nu-i dă el? Eu înțeleg să facă acest audit cei îndreptățiți, adică ce-i care-i dau: SRL-uri, PFA-uri, părinți, sponsori, oricine.

Printre ultimele știri din educație se numără apariția site-ului pentru manuale în format digital sau electronic (deocamdată e în construcție) și ordinul ministrului care anunță ritos cum va fi anul școlar viitor. Ne întoarcem de unde am plecat după ce am experimentat (pe elevi, profesori și părinți) un an școlar paranoic: cu două semestre din care doar unul era semestru fiindcă celălalt rămăsese trimestru. Iată că, după adânci meditații, ministerul revine. Deși susține că e doar un proiect aflat în dezbatere publică, ministrul a emis deja ordinul pentru structura anului școlar viitor și pentru săptămâna „Școala altfel: să știi mai multe, să fii mai bun!” 7-11 aprilie 2014.

Proiect_structura_an_scolar_2013-2014.rar

Invitație la eveniment: „Am cunoscut-o pe Amita Bhose”

Spațiul virtual al acestui blog este și va fi un loc pentru promovarea unor astfel de evenimente, atât din dorința de a scoate la iveală zona de cultură pe care alții n-o promovează, cât și dintr-o mare admirație față de Carmen Mușat Coman, jurnalist și director al editurii „Cununi de stele”, care a ales să fie un deschizător de drum spre un „tărâm” foarte puțin cunoscut. De aceea am preluat invitația, afișul și comunicatul de presă primite din partea prietenei mele și vă invit să le citiți. Poate treceți pe la librăria Bastilia pe 9 februarie.

Librăria Bastilia și Editura Cununi de stele invită la evenimentul: „Am cunoscut-o pe Amita Bhose”. Evenimentul este prilejuit de împliniea a 80 de ani de la nașterea primei traducătoare a lui Eminescu în Asia.