Mai târziu dar, ne-am trezit

„Un copil educat e un om câștigat”- proverb

În ultimii 20 de ani  învățământul românesc nu a evoluat, nu a progresat ci poate doar a stagnat. Nimic nu s-a clădit în locul acelui învățământ cenușiu și disciplinat din comunism. Părinții eliberați de constrângeri au înțeles democrația ca pe domnia supremă a copilului. „Așa vrea copilul” este încă un fel de deviză iar autoritățile statului au crezut prostește că profesorii, singuri, trebuie să scoată la iveală generații noi educate democratic din….NIMIC. Cam târziu dar se pare că unele personaje din societatea românească (nicidecum personalități) au înțeles (greu) că nu toate se rezolvă aplicând doar principiile democrației  fără să aplici și constrângeri. Și asta s-a întâmplat numai fiindcă tuturor ne-a fost afișat zi de zi, de  cei care ne-au condus, prost după cum se vede, faptul că aplicabilitatea legii este facultativă ea depinzând de sentimente, grade de rudenie sau…milă.

De aceea cred că au existat foarte multe greșeli și de o parte și de alta a autorităților supreme (din punctul meu de vedere) implicate în viața copilului: autoritatea părintească și cea a școlii.  Autoritatea părintească a ajuns să se dilueze în așa hal încât părinții  declară frecvent: „pe mine nu mă ascultă”, „nu știu ce să mai fac”, „face doar ce vrea el/ea”, etc. iar pe de altă parte autoritatea pedagogului (educator, învățător, profesor) care nu mai avea la îndemână nimic. poate doar o bucată de hârtie – Regulamentului școlar –  (am mai scris depre asta) un fel de apă de ploaie.

De curând, odată cu intrarea în vigoare a noii legi a educației, am aflat că vor exista și niște pedepse aplicate părinților care nu-și supraveghează copiii, nu-i îndeamnă sau nu-i încurajează să meargă la școală, care nu le oferă condiții să facă asta.

De-a lungul unor decenii de carieră în învățământ cred că pot spune oricând: educația face diferența. Copilul/adolescentul care a mers la școală și a finalizat măcar ciclul obligatoriu poate fi privit ca un educat, un om câștigat. A scris și a citit, a participat la activități extrașcolare sau extracurriculare, a socializat, a fost uneori apreciat, a muncit pentru ceva, a avut chiar  eșecuri (poate prea multe). Toate astea într-o zi pot face diferența.

De partea cealaltă există doar un …vid. Nimic nu face diferența. Copilul nu frecventează școala părinții nu sunt interesați. Nimeni nu le bate la ușă, copilul nu știe să scrie și să citească dar alocația de susținere a familiei  (banul – puterea supremă) merge. De ce să ne stresăm.

„Pentru copiii care au note la purtare mai mici de 8, alocatia pentru sustinerea familiei va fi sistata pana la sfarsitul anului”

Și totuși… De acum (sper că măcar în al 12-lea ceas o lege va fi aplicată așa cum trebuie) acești părinții nu vor mai avea acces nelimitat la acei bani (mulți, puțini) fără nici o restricție. Au de ales între a pierde banii și a se îngriji de educația copilului care trebuie  să frecventeze școala. Orice alte lamentații nu-și au rostul. Nici că alocația  e a copilului, nici că acel copil trebuie să se îmbrace și să mănânce chiar dacă nu merge la școală, nici că părinții se pot scuza „eu n-am știut”. Vrei să primești banii trebuie să ai grijă de educația copilului. Și nu numai pentru că ești responsabil pentru el cât trăiești dar și pentru că viitorul lui va fi mai bun dacă învață. Copilul, părinții, societatea vor avea de câștigat dacă el învață.

Nu-mi fac însă iluzii. S-ar putea ca prevederile legii să fie doar o nouă formă de birocrație și să nu aducă rezultatele scontate. Ar fi însă mare păcat!

 

Technorati Tags: școala, familia, alocații, bani, note scăzute la purtare, abandon

Boală de …sistem

                                       Sistemul de învățământ din România este bolnav. Și este bolnav, nu numai fiindcă nu mai face față noilor realități din societatea modernă ci, fiindcă nimeni nu i-a pus un diagnostic și nu crede că trebuie să-l trateze. Este bolnav fiindcă nimeni nu vede suferința și fiindcă toți cred că, dacă se vor face că nu observă, poate se va vindeca. Este bolnav fiindcă „părinții” săi au „altă treabă” și nu observă că lucrurile merg din ce în ce mai prost.

Toate diplomele și premiile elevilor olimpici (cu care ne lăudăm pe drept noi, românii) nu vor mai însemna la un moment dat nimic dacă restul sistemului nu va reuși să se pună pe picioare. Și după părerea mea nici acum nu înseamnă decât atât: că avem minți strălucite dar ele sunt…excepții. Oricât de sănătos a fost vreodată (demult?), boala poate să-l doboare.

Și boala are multe, foarte multe simptome pe care cei responsabili, se fac permanent că nu le observă: un minister (MECT) înțepenit și prăfuit care nu sprijină și nu îndrumă eficient nimic, nici (măcar) examenele naționale; un corp didactic alcătuit din sute de mii de oameni (și totuși insuficient) care an de an trăiește sub limita decenței (promovată asiduu de orice partid + guvern ce s-a succedat la putere) așteptând „pomenile” electorale și nu un salariu motivant, elevi aproape total neinteresați de școală și plictisiți în același timp de vechimea metodelor, materialelor, abordărilor pur teoretice și de materii inutile; părinți disperați și exasperați de alergatul pe la grădinițe/școli pentru înscrieri, de stresul permanent între îngrijirea  copiilor și  prezența la serviciu sau, mai rău, șomeri.

La toate acestea se adaugă încet și pe neobservate tarele societății capitaliste și a unei „democrații originale”, cum ne explica tovarășul Iliescu în urmă cu câțiva ani:

·         Fuga de școală. (mii de absențe motivate sau nu, reale sau nu, de la ciclul primar până la finalul liceului ) Ce să faci cu școala dacă exemplele din viața reală „spun” copiilor că nu au nevoie de ea?

·         Violența verbală și fizică, de nedescris,  între copii și chiar crime inimaginabile, la vârste inimaginabile…fiindcă mass-media și faimosul „rating” trebuie să „cucerească” publicul plătitor, uitând că nimeni n-a făcut vreo educație în acest sens adulților sau copiilor.

·         Copii cu copii sau fete devenite mame până să aibă înțelegerea responsabilității ce decurge din aducerea pe lume a unui copil. Ca să nu mai vorbim de sănătatea unui copil născut dintr-o mamă de 12,13,14 ani.

·         Lipsa acelui bun – simț care înlocuia cândva chiar cei 7 ani de acasă. Asta este valabil, din păcate, nu numai pentru mulți copii dar și pentru unele cadre didactice sau părinți.

·         Lipsa competiției la indiferent ce nivel de școlarizare și acesta nu ar fi răul cel mai mare. Lipsa imboldului de a învăța, pierderea curiozității, a dorinței de a ști. Și toate acestea sunt „omorâte”devreme, la grădiniță. Copilul învață să scrie și să citescă pe la 3-4 ani. În clasa I se plictisește groaznic și este diagnosticat frecvent, cu ADHD. Prin clasa a IV –a nu mai face față sarcinilor școlare fiindcă are de făcut acasă atâtea teme încât îi răpesc plăcerea de a merge la școală. Tema la matematică poate avea și câte 10 probleme din culegere iar la limba română depășește imaginația noastră de adulți.

·         Abandonul formal sau real al părinților. Părinții, preocupați de grija zilei de mâine, transferă, aproape inconștient și total, grija copilului, către școală. Așa ajung copiii să stea zile în șir singuri acasă în condițiile în care părinții muncesc de dimineață până seara. În acest timp ei se „îngrijesc” singuri și o fac cum cred de cuviință. Iau decizii de unii singuri și de cele mai multe ori, proaste. Vin la școală dar nimeni din familie nu-i întreabă ce fac acolo. Au grijă de ceilalți copii, frați sau surori. Rămân singuri acasă când părinții pleacă din localitate. O zi, o săptămână, mai mult, lăsând doar câte o vecină „să se mai uite ce fac”.

·       Abandonul real pune și mai multe probleme. Plecarea părinților la muncă în străinătate sau divorțul înseamnă traume de nedescris pentru copii, care ajung în situații critice și ajung chiar să se sinucidă. Iarăși…la vârste inimaginabile. Culmea este că, cei mai mulți părinți, nu ajung să înțeleagă cu ce se confruntă copilul lor, și nu realizează de ce acesta, la rândul său, nu e mai înțelegător, înțelept, nu vede consecințele faptelor sale etc.

Reversul medaliei nu va întârzia să apară în condițiile în care ceea ce (nu?) se face  an de an pentru învățământ, este derizoriu. Nici pentru părinți sau familie în general, statul nu face aproape nimic.

Dacă învățământul are nevoie de o schimbare totală de optică și de o reformă reală, pentru familie aceste schimbări ar trebui să înceapă cu sprijinul necondiționat al statului încă de la întemeierea ei. Probabil că una din cauzele principale ale divorțurilor este și faptul că, cele mai multe tinere familii, nu au unde să locuiască, nu au venituri suficiente, nu au speranțe pentru viitor. Când devin părinți, aceștia  ar trebui să nu mai aibă grija că, pe perioada cât stau acasă pentru îngrijirea copilului, nu vor avea cu ce să-și crească copiii și să ajungă prin tribunale (vezi legile strâmbe votate de parlamentarii noștri). Mai târziu, tinerii  părinți, ar trebui să-și știe copiii în siguranță, la grădiniță și la școală, să beneficieze în mod real și gratuit de sfatul unui psiholog, să poată alege chiar și forma de învățământ pe care să o urmeze copilul (de stat sau particular), copilul să poată trece într-o clasă superioară dacă are o inteligență peste medie, excepțională chiar, etc.  Statul să se preocupe de înființarea cabinetelor psihologice în școli și de existența unui consilier la care orice copil, părinte sau cadru didactic să poată apela.

Cred că există foarte multe de spus în acest domeniu și mai cred că subiectul este inepuizabil. De asemenea cred că nici măcar nu realizăm dimensiunile dezastrului ce se prefigurează. Cineva, un jurnalist, vorbea de colapsul sistemului de învățământ. Cred că este adevărat și mai cred că, actualmente, sistemul merge înainte doar din inerție.

Mă îngrozesc alegerile din noiembrie pentru că, de ani de zile, toți așteptăm ceva pentru fiecare domeniu. Ceva important ce ar fi trebuit să se întâmple și nu s-a întâmplat fiindcă, deși am avut încredere în promisiunile electorale, votul nostru a fost doar rampa de lansare pentru politicieni de 2 bani. Pe cine să votezi? Nici un partid nu și-a propus oamenii în Parlament ca să se impună pentru principiile sale, principii care ar trebui să-l definească.  Nimeni nu s-a zbătut pentru cei care au votat. Nimeni nu s-a arătat interesat de încrederea pe care noi am investit-o în ei.  Așteptările s-au dovedit deșarte. De 20 de ani.

În România, și dacă ar vota toți cei ce au acest drept, nu se va schimba nimic. Fiindcă nu avem opțiuni.