„Coate – goale” versus clasa politică

„Problema este a felului în care este văzut profesorul, cadrul didactic. Este foarte trist  pentru că statutul lui s-a degradat continuu. Nu ştiu dacă în perioada interbelică era o onoare să fii profesor, să lucrezi cu copiii, dar astăzi eşti privit ca un coate-goale. Şi asta ţine de societate, de felul în care oamenii care trăiesc în societatea respectivă gândesc şi acţionează”, spunea recent  Alexandru Tomescu.

Alexandru Tomescu este violonistul care a câștigat concursul în urma căruia i s-a atribuit vioara Stradivarius „Elder – Voicu” pe care își susține concertele.

Deși am o admirație desăvârșită pentru violonistul Tomescu și sunt de acord că, într-adevăr, aceasta este imaginea profesorului în societatea de astăzi, trebuie spus că imaginea aceasta are o cauză foarte prozaică și e construită voit și meticulos de-a lungul anilor. La ea a contribuit și contribuie încă acea clasă politică apărută după revoluția din 1989, clasă politică ce a acționat doar într-un singur sens: privilegii, bani și funcții doar pentru cei aflați la putere sau pentru îmbogățiții care susțineau puterea. Și și-au îndeplinit mandatul cu brio. Dovada am avut-o de curând în fața ochilor. Vămi  întregi arestate pentru trafic de …orice.

Cred că aducerea profesorului la statutul de „coate – goale” a luat startul când Iliescu a trimis minerii să bată studenții. Ca reprezentanți ai învățământului superior ei erau atunci un pericol. Și minerii i-au bătut. Și puțini s-au ridicat împotriva minerilor fie doar și prin cuvinte, chiar și mai puțini i-au blamat. Erau intelectuali care se bucurau că minerii îi bat pe studenți și spun asta fiindcă îi auzeam și vedeam în zilele acelea tulburi.

De aici încolo totul a contribuit la degradarea statutului profesorului dar în mod deosebit menținerea acestuia într-o stare umilință continuă prin salarii de mizerie. Această situație a făcut ca el să rămână în urma societății și la coada sistemului bugetar care se tot transforma, care se tot îmbogățea, care-și lua mașini, care se muta în case noi, care…. în timp ce profesorul se lupta cu puținii bani să se hrănească, să se îmbrace, să-și plătească datoriile. De aici până la a fi terfelit de mai marii zilei sau de mulți părinți că nu face ce trebuie pentru copilul lor, de inspectorii școlari că a dat vreo notă mică la purtare nu știu cărui copil de potentat al zilei, de… oricine se credea deasupra lui doar fiindcă avea un BMW și profesorul o Dacie, a fost un pas atât de mic încât nimeni nu a observat că a fost făcut.

Imaginea de „nimeni” cu care a fost etalonat  PROFESORUL a fost dirijată cu măiestrie. Orice incident, de la bătaie până la fotografii indecente, punea în aceeași oală toți profesorii și nici un parlamentar, guvernant sau ministru nu se ridica împotriva acestei „mărețe viziuni” ci o încuraja. Era bine să terfelești toți profesorii fiindcă așa nu mai aveau curajul să – și ceară vreun drept. Era bine să încurajezi ura părinților împotriva întregului corp didactic fiindcă așa câștigai alegerile. Totul era bine pentru cei care ar fi trebuit să recompenseze munca adevărată.

3/4 din societatea românească consideră că profesorul este doar un prestator de servicii și că poți să-l faci cum îți vine la gură dacă intri într-o școală și nu-ți convine ce auzi. După care dai cu pumnul în masă (și asta nu e la modul figurat de multe ori) și pleci amenințând că revii. Urmează, de obicei, un șir întreg de anchete care în cele din urmă scot profesorul vinovat de ceva. Culmea, niciodată părintele pentru că, s-o spunem drept, rareori e cu adevărat vina copilului . 

Ultimele măsuri luate în domeniul învățământului l-au transformat pe profesor. El a devenit chiar prestator de servicii. Plătit mizerabil și fără nici o autoritate în fața a mii de elevi (și părinți) care doar îi aruncă o privire și îl expediază la categoria „amărâți”.

Și azi aflăm că se dă profesorilor lovitura de grație: plafonarea salariilor. Nu că ar fi fost vreo surpriză fiindcă salariile profesorilor sunt plafonate de 3 ani de zile, mai precis sunt continuu scăzute. Nici o altă categorie profesională nu a intrat în acest fel în „atenția” executivului. De ce nu se plafonează salariile parlamentarilor? Sau pur și simpu nu se taie de tot?

Nici o lege. Nici o instituție. Nici un om. Nici o țară. Nici o dreptate. Nimic. La atât ne-a redus guvernarea pedelistă. Dezastrul economic, social și moral din România seamănă izbitor cu cel de la Fukushima. Tsunami-ul la noi se numește guvernarea pedelistă în frunte cu BOC. Deosebirea esențială este doar una: ei au un popor de japonezi noi nu avem nici măcar un japonez. Unul ne-ar fi deajuns.

Ei (parlamentari și miniștrii) pot să mintă. Crunt. Prin omisiune sau folosindu-se de slăbiciunile oamenilor. Noi nu putem minți fiindcă suntem profesori și ni se cere moralitate, etică, coloană vertebrală, ba chiar ni se aruncă în față: „dascălul trebuie să fie un model”. Ei, și? Ei tot mint și nu trebuie să aibă nici etică, nici moralitate, nici coloană vertebrală , nici nu trebuie să fie modele.

„Decât cu un prost la câștig mai bine cu un deștept la pagubă” spune un vechi proverb. Cum de noi, românii, ne-am ales doar cu prima parte a proverbului?