Cercul mare și vicios al învățământului românesc

Scriam  nu demult că bacalaureatul olimpicilor anunța cu litere negre dezastrul de la bacalaureatul  obișnuit. Din păcate tot ce am scris acolo s-a adeverit și constat cu stupoare că adoptăm stilul  să ne „dăm după pom” în loc să analizăm clar situația după acest dezastru.

Toată lumea, în frunte cu actualul ministru, bate toba cât e ziua de mare că se va face și se va drege, se vor lua măsuri că liceele „rușinii” vor fi monitorizate, analizate, incluse în programe și mai știu eu ce. În realitate totul nu-i decât …apă de ploaie.

N-am să încep cu situația dezastrului de la bacalaureat fiindcă celor din afara sistemului de învățământ poate le-ar fi greu să înțeleagă. Am să încep cu o situație de acum  vreo 3 – 4 ani ivită în școala mea.

Într-un septembrie a venit la post o tânără profesoară de desen foarte activă și interesată de profesia ei. Ca orice plastician avea și alte preocupări în afara școlii: picta, realiza colaje, felicitări, etc. Începuse chiar să-i îndrume pe elevi în această direcție și avem și acum lucrările realizate de ei într-o expoziție. Totul bine și frumos până când profesoara a primit primul ei salariu și primul fluturaș de salariu. Mi-amintesc că a venit în cancelarie și ne-a întrebat dacă nu cumva secretara greșise calculele. Răspunsul a fost promt: nu. Noi, ceilalți, nici nu înțelegeam prea bine de ce ne întreabă asta. Replica  ei, încă stupefiată de situație, a fost că nu poate fi adevărată suma de 700 de lei pentru o lună de muncă. Atât era salariul de debutant cu care pleca în mână acasă profesoara noastră. Culmea că, dacă priveai fluturașul, suma brută era grotesc de mare: ajungea pe la vreo 1500 de lei. Din brutul acesta se scădeau toate dările și rămânea cu cei 700 de lei. Nu și-a revenit timp de câteva zile din starea de șoc în care a intrat citind și răscitind fluturașul de salariu și încercând să facă calcule de supraviețuire, că de altceva nu putea fi vorba.

Și acum să revenim la bacalaureat. E aceeași situație ca și la evaluarea națională dar pe aceea nimeni nu o vede, fiindcă nimeni nu e interesat să o „vadă”. Miza bacalaureatului e enormă fiindcă acești copii, pe care-i creștem să devină oameni care să-și ia soarta în mâini, se dovedesc chiar din momentul în care ar trebui să-și facă planuri de viitor, de carieră…nimic. Să fim foarte bine înțeleși: nu e cazul să vedem vinovatul. Nu ne ajută cu nimic dacă facem acuzații, luăm măsuri reparatorii, medităm copiii o lună de zile, schimbăm directorii sau ne lamentăm de zor prin ziare și pe la televiziuni.

Trebuie să vedem realitatea și să înțelegem esența fenomenului. Corpul profesoral e total dezamăgit de situația școlii. Nu știu de ce toată lumea care vorbește pe la televiziuni (bine că a tăcut d-na Tatoiu!) ține morțiș să arate că profesorii ar trebui să muncească oricum, ba chiar și gratis.Cine mai face asta în România și de ce-ar face-o?  Nu scot din calcul aici profesorii cu rezultate slabe (cum vedem în fiecare an la titularizări sau la alte examene) fiindcă acelor profesori STATUL român le-a dat dreptul să profeseze atunci când ei au obținut o diplomă și le dă în continuare dreptul să profeseze atunci când îi cheamă la catedră an de an fiindcă nu are alți profesori (excelenți sau excepționali) pe care să – i așeze acolo și ei să predea. Între noi fie vorba în „mercurialul” MECTS  nu e nici o diferență  de salariu între un profesor excelent și unul slab. Și atunci?

Dacă într-un domeniu ai nevoie de oameni ca să-l faci să funcționeze primul lucru de bun simț pe care l-ar face cineva ar fi să aibă grijă de oamenii care să ducă la performanță sistemul în care vor lucra. Pentru asta ce faci? Le dai salarii cu care nu pot nici măcar să supraviețuiască? Le promiți marea cu sarea după ce vor munci vreo 10 ani gratis? 

În învățământ situația se prezintă cam așa: dacă nu ai nici un profesor la o disciplină de învățământ te mulțumești cu profesorul pe care îl găsești și care are dreptul să predea. Dacă nu te mulțumești cu acesta din urmă nu poți decât să apelezi la cei pe care îi ai, să-i plătești mizerabil (adică plata cu ora) și să ai pretenția ca profesorul care are 26-28 de ore să predea la fel de bine ca atunci când avea 18 ore. Ar mai fi și varianta profesorilor pensionari care nu degeaba au ieșit la  pensie. E o vârstă la care e nevoie să te odihnești.  Foarte mulți dintre ei acceptă să predea și chiar solicită ore dar efortul pe care îl depun pentru a se adapta timpurilor moderne e foarte mare și rezultatul rareori e cel scontat.

Așa se naște un fel de înverșunare care ia forma cercului vicios: profesorii sunt dezamăgiți de școală, de salarii, de părinți, de elevi, de tot. Părinții sunt dezamăgiți de școală, de profesori, de examene, faptul că proprii lor copii nu se aleg cu nimic în urma parcurgerii a 8 sau 12 ani de școală. Și elevii sunt la fel de dezamăgiți. Nu mai vor să depună eforturi pentru a învăța, nu doresc să obțină rezultate foarte bune fiindcă modelele lor nu sunt oamenii cu carte, ci VIP-urile promovate deșănțat de ziare și televiziuni: Daniela Crudu, Simona Senzual, eleva porno, Gigi Becali, Nichita și mai știu eu ce alte fețe. Ministerul educației e singurul care mi se pare doar suspect de aerian în această situație.

Școala nu are oameni, școala nu are regulamente, școala nu are finalități, școala nu e respectată, școala nu e privită ca o etapă importantă din viață, școala nu îi pune copilului în „bagaj” nimic din ceea ce el are nevoie la lungul drum care-l așteaptă ci doar îl informatizează masiv se miră că nu înțelege nimic. De ce nu face școala asta? Fiindcă politicul stă degeaba de 22 de ani și fiindcă nimeni n-a creat o lege clară și valabilă pentru 10-20-30 de ani în care părinți și copii, profesori și inspectori, angajatori și angajați să aibă încredere. Fiindcă profesorii sunt plătiți foarte prost, atât de prost încât copiii de bani gata își bat joc de ei. Atât de prost încât părinții îi jignesc și-i amenință. Atât de prost încât se întreabă probabil în fiecare zi „de ce să mă mai străduiesc?” Atât de prost încât părăsesc cu miile sistemul în fiecare septembrie iar președintele (sper plecat definitiv) îi trimite să facă alte munci. Parlamentarii s-au bătut ani de zile pentru propriile salarii și pensii, pentru proprii copii și nepoți, pentru legi inutile în ședințe sterile.

Generația din care fac parte a fost crescută și educată în alte timpuri și încă ministerul se mai poate baza pe ea. Vreo 4-5 ani. Din păcate sau din fericire, generația tânără nu e dispusă să accepte asta: adică un salariu de mizerie pe care statul ți-l dă și tu ar trebui să fii în culmea fericirii că ți-l dă. Tinerii nu se revoltă însă. Dacă s-ar revolta poate s-ar mișca ceva. Nu. Tinerii pleacă.

PS1 Profesoara de care vorbeam a părăsit învățământul chiar la finalul anului școlar după ce și-a mai temperat mult din entuziasmul cu care venise.

PS2 Vreau să- i spun președintelui că mi-am găsit și un al doilea job. Am însă o dilemă: când aș putea să mă duc la al doilea job, în timpul meu liber, e posibil să apară situații în care să trebuiască să fiu la școală deși n-am ore, fiindcă e consiliu profesoral, fiindcă trebuie să asist la examene, fiindcă trebuie să particip la un cerc, la o ședință, la consultații cu părinții care nu vin, etc. Cum să fac să împac cele 2 job-uri? Să-mi spună președintele (sper definitiv suspendat) !